O masă bună în oraş

Să începem pedant cu lista scurtă a criteriilor de calitate pentru o masă în oraş:

- mâncarea să fie bună, adică ingrediente proaspete + bine preparate

- locul să fie curat

- cei care deservesc să-şi facă treaba bine şi cu amabilitate.

So, aveam chef de o masă bună, asta ca să nu mai zic că vreme de câteva zile apelasem numai la soluţii improvizate în ceea ce priveşte hrana cea de toate zilele, deci mă cam rodea foamea. Mă arunc într-un microbuz şi purced spre Constanţa. Dau buzna în portul Tomis - e o figură de stil asta, înţelegeţi voi, pentru că altfel este cam penibil să dai buzna într-un loc unde nu e mai nimeni. Cu excepţia cerşetorului/vagabondului care a cules dintr-un tomberon cornetul de îngheţată aruncat de mine, l-a lins complet şi pe urmă a încercat să mă agaţe. În fine, asta-i altă poveste... Aşadar, dau buzna la unul din cele două restaurante existente acolo şi care-mi fusese recomandat drept mama şi tata lu' peşte prăjit, cum ar veni the place for eating fish. Destul de aglomerat locul şi cu destul de multe chelneriţe. Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept să mă întrebe cineva ceva, să remarce că umplu spaţiul, să se întrebe de ce le consum oxigenul. Şi plec, că deja sfertul de oră trecuse, cheful şi el bătea în retragere. Înainte de plecare dau un ochi şi la toaletă: mizerabilă.

Evident, gama de opţiuni fiind vastă, mă proptesc în terasa ailaltă, mai fiţoasă ca înfăţişare, de 4 ori mai goală şi de 3 ori mai scumpă. Şi nici cu mult mai promptă în materie de servire. După cam o oră şi după ce berea se dusese demult, am în faţă nişte midii cu legume mediteraneene, zice ei, legume de vară zice eu, că în afară de ghimbir, care oricum nu ştiu dacă e legumă, nu am depistat nimic care să nu fi putut creşte bine merci şi pe plaiuri mioritice. Plec vag sătulă şi clar nervoasă. Mă îndrept spre piaţa Ovidiu. În drum trebuie să depăşesc trei vagabonzi care încearcă să mă agaţe, în rest e cam pustiu. Clar, portul Tomis este un loc de mare interes turistic.

Îmi bifez obiectivul, adică vizita la Muzeul de Istorie şi Arheologie, mai bântui în sus şi-n jos prin zona falezei, măsor cu tristeţe decrepitudinea oraşului pe străzile cu asfalt peticit şi clădiri scorojite, îl dau dracu pe primarele local, mă strecor printre câini şi ţăţici în capoate şi papuci ce stau de vorbă pe trotuar în faţa caselor negustorilor de altădată, şi constatat că mi-e foame. Simt însă că nu mai am resurse emoţionale să mă instalez la vreo terasă pe undeva, aşa că ochesc o covrigărie, chiar vis-a-vis de Muzeul de Artă Populară. Mă uit mai bine, văd că au şi bragă. Asta e, îmi spun, serendipity, am găsit fără să caut. Serveşte o doamnă cu vorbire îngrijită, citesc de pe lista din geam şi pun întrebări. Îmi recomandă iaurtul de oaie, pentru cunoscători, îmi spune ea. Mai îmi spune şi că braga este făcută de un turc, după o reţetă locală şi că ea încearcă să păstreze o tradiţie. Cer al doilea pahar de bragă, care este într-adevăr excelentă, cea mai bună din câte am băut până acum. Îşi cere scuze că nu are pungă să-mi dea, încearcă să fie eco, îmi explică şi pune şuberekul cu brânză într-o punguţă de hârtie. Mânânc din mers iaurtul de oaie, oferit simplu într-un păhărel de unică folosinţă, şi mă ling pe buze. Ori îmi e mie prea foame, ori iaurtul ăsta de casă este bun de tot. Aşteptând în staţia de autobuz atac cu voie-bună şuberekul. Una dintre cele mai bune mese luate în oraş, cu numai 7 lei. :)