marți, 27 decembrie 2011

Călătorii

În a doua zi de Crăciun am făcut o vizită în familie. Pe drum, în maşină, mă trezii să întreb care este distanţa dintre Belciug şi Ţigăneşti. Nu mai fusesem cam de multicel şi pluteam într-o supă proustiană în care amintirile vizitelor din copilărie, când mergeam acolo relativ des, apăreau ca nişte tăiţei un pic prea fierţi. Cam 30 de km, răspunde frate-miu. I-auzi! se miră mama, iar când eram mici eu şi Ioana mergeam pe jos la mătuşă-ta. Treceam gârla pe la întâlneală, ieşeam la Borosu, că nu o luam prin Gherghiţa, o tăiam pe islaz până la Curcubeu şi pe urmă prin pădure pe la Balta Doamnei. Ne trezeam în zori şi până la prânz eram la Neluţa, la mănăstire. A, păi aşa cred că scuteaţi cel puţin 10 km, cât ocoleşte drumul prin Potigrafu. Moment de tăcere. Şi ne duceam şi la Călăraşi, cu trenul, să luăm peşte, că aveam permise. Păi ce să căutaţi voi, mama, la Călăraşi? Până ajungeaţi cu peştele în Belciug, se strica. Uite că ne duceam, eu aveam vreo 12 ani, Ioana cu 2 mai mult, dar ne lăsau părinţii să plecăm singure de-acasă, se miră ea din nou. Altă cultură, mama, acum lucrurile fireşti ni se par extraordinare şi invers. Şi-mi vine să-i aduc aminte că-i este frică când plec cu avionul şi că mă verifică prin telefon în ziua întoarcerii; şi că frica ei nu are nici-o raţiune, căci zbor de câteva ori pe an, în vreme ce zilnic drumul meu se intersectează cu cel al milioanelor de maşini din Bucureşti. Dar tac şi zâmbesc ştiind că nu mă vede, căci am ajuns deja. Sărut mâna, tuşică, bine te-am găsit!

În loc de concluzie

E vremea urărilor de bine, ceea ce e bine dealtfel. Am primit ceva mai puţine ca în anii trecuţi, probabil mulţi sunt obosiţi şi plictisiţi ca şi mine sau şi-or fi păstrând urările pentru the final countdown. Eu nu am trimis nici-o urare până acum, nici telefoane, nici emailuri, nici sms-uri, că n-am avut stare. Oricum, pe baza a ce am primit, remarc reiterarea expresiei "an fabulos", lucru care din start mi se pare supralicitat. Ba chiar mă cuprinde aşa o teamă că nu mă voi ridica la înălţimea urărilor... brrrr!

Foarte repede vor apărea şi bilanţurile anuale, deja caut strategii pentru a mă pune la adăpost de ele. Şi cum cea mai bună apărare cică e atacul, hai că sar şi eu cu bilantul lui 2011, ca să ştiu că cel puţin de asta am scăpat de pe to do list. :D

Una dintre materiile mele preferate în timpul liceului era fizica, asta fără să fiu deosebit de înzestrată pentru această materie. Dar mă duceam cu plăcere în laboratorul de fizică, un loc de care era mai mult titlul, căci funcţiunile propriu-zise de laborator erau foarte rar puse în valoare. Pe pereţii laboratorului erau prinse, printre altele, nişte panouri cu citate din părinţii fondatori ai fizicii, iar unul dintre ele mi-a rămas întipărit în minte, oarecum ironic. Cu aproximaţie şi fără să reuşesc să-i identific autorul, oricât am googălit subiectul. Să fie Newton, să fie Galilei? Nevermind, ideea generală e cam asta: teoria e un lucru bun, dar nimic nu poate depăşi valoarea unui experiment bine realizat. Sau prost realizat, dacă îţi dai seama că e prost şi în ce fel, îmi zice mintea mea cea de pe urma lui 2011. :)

Cam asta e. A fost un an cu experimente şi experienţe. Despre unele am povestit aici pe blog. La altele am reflectat în particular. Îmi doresc şi altele, mai bine realizate. Sau nu. Chiar contează? Ca să închei cu un citat autentic şi care conţine o notă pozitivă, iaca l-am găsit pe cetăţeanul Richard Buckminster care a zis cam aşa: “There is no such thing as a failed experiment, only experiments with unexpected outcomes”. Şi eu zic la fel. La mulţi ani! :)

joi, 1 decembrie 2011

De ziua naţională

Acum ceva ani eram la Cluj într-o şcoală de vară internaţională, primul meu contact mai concret cu străinii, un grup de vreo 30 de studenţi de prin mai multe ţări europene decât îmi pot eu aminti acum. Mi-a rămas însă în amintire un suedez, genul băiatul-care-le-dă-pe-toate-fetele-pe-spate-instant-de-bine-ce-arată-şi-ce-fumuşel-este. Adică şi pe mine :). Intelectuală cum mă ştiţi, ce să fac altceva, dacă nu să-mi pun un tricou mulat, nişte pantaloni scurţi şi să mă apuc să fac conversaţie, de dorit cât mai inteligentă şi în care să împărtăşim reciproc din istoria şi cultura ţărilor noastre (sic!) Maaaaare greşeală, dat fiind că frumuşelul avea un superb păr buclat şi un zâmbet fermecător, dar când dădea peste o idee, nu ştia ce să facă cu ea, iar dacă întâlnea două idei în acelaşi timp, intra în panică. Iar la întrebarea, care naiba ştie de unde aterizase, ce anume semnifică ziua naţională a Suediei, s-a uitat la mine stupefiat, de parcă îl întrebasem care este formula pentru calculul logaritmic al ecuaţiilor exponenţiale dintr-un interval cu numere ireale... Eh, aveam 20 de ani, puţine întrebări păreau într-adevăr relevante şi nici de răspunsuri nu ne păsa prea mult...

Care ar fi oare reacţiile concetăţenilor mei, confruntaţi cu întrebarea similară? Avem parade, avem discursuri, festivisme, lacrimi, flori, lamentaţii, multe lamentaţii despre cum vai! imaginea ţărişoarei în lume (trăiască Caragiale!) este pătată de către cetăţeni români cărora alţi cetăţeni români le-ar retrage bucuroşi, dacă ar putea, dreptul de cetăţenie, chemări mobilizatoare şi apeluri la trezirea mândriei naţionale în care se menţionează "valorile autentice româneşti", asezonate cu naţionalisme şi xenofobii cu diferite grade de intensitate, avem abordarea urban-chic "unde ieşim de ziua naţională" şi una peste alta, toată lumea ştie că de ziua naţională nu se munceşte! Ne lipsesc câteva lucruri, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. De exemplu, instituţiile culturale care să conceapă şi să promoveze un discurs coerent, cuprinzător şi plurivalent cu privire la istoria acestei ţări. În curând vom sărbători 10 ani de când Muzeul Naţional de Istorie a României nu are expoziţie permanentă. Dacă doriţi să vă învăţaţi copilul despre cei 2000 de ani şi mai bine de istorie a acestor locuri sau dacă vreţi să vă lămuriţi oaspetele străin cu privire la ţara în care a sosit, MNIR vă oferă două lucruri: nişte copii în gips ale Coloanei lui Traian şi Tezaurul naţional, compus din cele câteva obiecte preţioase pe care întâmplarea fericită face ca statul român să le mai aibă încă. Pentru restul, ask google...

Împăratul este gol, către cine să privim? Astă-vară am vizitat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, instituţie înfiinţată la 1878 de către nişte oameni care la momentul respectiv şi-au dat seama că se pierde patrimoniu preţios şi trebuie făcut ceva. Muzeul era în refacere, supriza plăcută fiind programul de vizitare "de sezon", zilnic de la 8 dimineaţa la 8 seara. Se putea vedea parterul renovat, unde se găseşte Tezaurul de statui de la Tomis şi fabulosul şarpe Glykon, ascuns cam după uşă, ce-i drept. Etajul întâi, parţial refăcut, dedicat istoriei vechi şi medievale a Dobrogei, era un amestec din ce rămăsese din vechea expoziţie, căreia i se împrospătase pluşul din vitrinele stil anii 70, şi zugrăveală a la Dorel, în care pereţii proaspăt văruiţi şi ulterior împuşcaţi rămân cu găurile, că doar o să se mai facă renovare şi peste 20 de ani. Etajul 2 - istoria modernă - era un haos total, în care praful domnea peste săli de expoziţie parţial desfăcute şi pereţi mâncaţi de igrasie. Stare de fapt şi discurs în acelaşi timp, discursul naţiunii despre sine...

Ce programe şi propuneri avem din partea instituţiilor-etalon? Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei: expoziţia permanentă şi tezaurul - închise pe perioadă nedeterminată. Muzeul de Istorie a Moldovei: închis până la finalizarea proiectului de refacere a Palatului Culturii din Iaşi, unde îşi are sediul. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva: cu patrimoniul în pungi şi lăzi, aşteptând bani pentru expunere. Sibiul ce mai iese cu obrazul curat, ca gazdă a Capitalei Culturale Europene 2007 o parte dintre muzeele de acolo au beneficiat de investiţii care le-au schimbat faţa. Muzeul Brukenthal a fost recent protagonistul a două evenimente ce au avut loc simultan: intrarea în reţeaua The Best in Heritage Excellence Club şi protestul angajaţilor faţă de reducerea numărului acestora la limita posibilităţilor de funcţionare şi faţă de nivelul salariilor.

Se anunţă restructurări în sistemul public în 2012: câţi dintre cei concediaţi vor fi dintre angajaţii muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor de cultură în genere? Este nevoie de ele, dealtfel? Şi cetăţenii se întreabă, inocenţi, pentru ce trebuie atâţia muzeografi sau ce fac atâţia bibliotecari într-o bibliotecă. Mai bine fără. Să vină străinii să facă turism cultural la noi, că ştim noi ce să le arătăm. Iar cultura, educaţia şi valorile autentic româneşti - aici fiecare e cu lista lui de definiţii! - nu au nevoie de instituţii care să le dezvolte, discursurile auto-suficiente le ţin locul cu succes. Dovadă: dacă s-ar închide într-o zi toate instituţiile culturale sau dacă angajaţii lor ar intra cu toţii în grevă, ce s-ar întâmpla? Probabil nimic, o să răspundeţi. Şi probabil aveţi dreptate.

Dar ca să nu devenim trişti chiar în această zi în care avem liber şi nu se munceşte, mai bine spuneţi: unde aţi ieşit de ziua naţională? Aţi fost la muzeu?

luni, 31 octombrie 2011

Astenii de toamna

a....u: ma simt alienata
a....u: viata asta ma alieneaza
th....l: zau? de ce?
th....l: incep sa-ti creasca creste si colti?
a....u: structural, viata asta e alienanta
th....l: serioossss?
a....u: obligatii, program, reactii pre-formatate
a....u: i can takethis shit anymore
a....u: can't
th....l: in ultimii cel putin 10 ani am uitat cultura geenrala si nu am pus nimic in loc
a....u: pana si cultura devine tot ceva ce se intampla cu si dupa program
th....l: iti convine iesirea din aceasta societate?
a....u: asta e doar o utopie escapista: nu exista iesire din societate
a....u: exista iesire din umanitate, dar ne dorim asta?
th....l: am ajuns de multi ani sa predic pragmatismul, programaticul si etc
a....u: asta e structura vietilor noastre: pragmatica si programatica
th....l: mai am ceva libertate undeva in mintea mea. fara program, unde sar si fac lucruri nebunesti
th....l: adica nu nebunesti
a....u: de-asta si pare asa lipsita de perspectiva: te uiti in zare si ce vezi? mai mult de pus in agenda!!!!!!!
th....l: normale, omenesti
a....u: nimic de scos, numai de pus, ca un computer caruia i se face periodic upgrade si nu are alta solutie decat sa functioneze la parametrii ridicati
th....l: cel mai mult traiesc atunci cind merg de la si spre casa
th....l: acele 20 30 de minute sint ale mele. fara program
a....u: da, sa traim inter-spatial si inter-temporal
th....l: aproape ca simt obloanele obligatiilor cind se coboara peste minte
a....u: caci nimic altceva nu ne apartine
th....l: rar mai refulez in poezie
th....l: de foarte multe ori invidiez pe cei care nu au program decit o parte din viata lor
a....u: care-s aia?
th....l: tu.
th....l: eu am program strict 95% din timp
a....u: zau?
th....l: da.
a....u: te inseli, pentru ca este programul real si programul programat
a....u: ceea ce este si cel spre care te/ma indrept/i
th....l: ce ai facut neprogramt in weekend?
a....u: am profitat de programul facut de altcineva
th....l: de cite ori te trezesti simbata/duminica atunci cind iti vine?
a....u: adica am fost cu camelia la vulcanii noroiosi
a....u: de cate ori pot
th....l: eiiii, iaca lux sa te ridici din pat cind iti vine
a....u: da, stiu foarte bine ce vrei sa zici
a....u: ce vreau eu sa zic este insa ca asta nu ma opreste sa vreau casa, masina si familie, chiar daca stiu ca asa ceva ar insemna program 120% din timp
a....u: it's a mouse trap
th....l: aaaaa, pai esti fiinta constienta
th....l: am intilnit oameni care au iesit din societate, dar tot isi doreau ceva
th....l: ceva mai mult
th....l: ti-am povestit povestile unor homelessi?
th....l: aflate de mine de la sursa
th....l: aceia sint oameni pe care ii invidiez.
th....l: pentru curajul lor nuu pentru modul inuman in care traiesc
a....u: am precizat deja: eu nu-mi doresc sa ies din societate, e o alegere intre alternative care nu dau niciuna cu +
th....l: eu imii doream si imi doresc o casa pe pamint nu una la bloc. nu-mi doresc masina, nu vreau sa maninc caviar si stau la 4*
th....l: imi doresc doar timp sa ma bucur cu si de copii mei, cu si cu prietenii
a....u: nu e nevoie sa sbliniezi modestia dorintelor, orice dorinta isi masoara inaltimea in raport cu posibilitatile reale
th....l: aaaaa nu asta subliniez. daca chiar as vrea as avea mii de euro pe luna, dar as fi sclavul lor
a....u: oricum esti sclav, iarta-mi lipsa de tact
th....l: aaaaa si asta e adevarat, doar ca snt mai putin sclav decit altii. ma enerveaza ca sint sclav fara sa merite
a....u: sclavia moderna, asezonata cu drepturi sociale si politice, dar la fel de apasatoare
a....u: care o fi cazul in care sa merite?
th....l: pentru mine ar fi meritat daca sclavia fata de bani/credit ar fi avut in schimb o casa pe pamint nu un cavou intr-un porumbar
th....l: ce-ai avea nevoie ca sa nu mai fii alienata?
th....l: aaa, sa vezi alienare la care sint supusi copii mei si ai altora. mai rau decit am trait eu
th....l: si altii ca mine
th....l: mai nou in scoala romaneasca copii primesc nota i daca scriu/stiu mai mult decit in manual
a....u: nota i?
th....l: adica 3-4
a....u: dar pe coji de nuca nu sunt pusi?
th....l: nu. se respecta drepturile si demnitatea copilului
a....u: in limitele mintilor standard
th....l: theodor a luat i la istorie fiindca a scris prea putine rinduri!!!!
th....l: invatatoarea nu a citit ce a scris copilul
th....l: nu conteaza daca scrie cu k si tz sau sh
a....u: ca sa fiu mai putin alienata ar trebui sa am conditiile obiective si subiective ca in acele zile in care simt ca asta e un rahat pe care nu-l pot duce, sa ma port in consecinta: sa dau la o parte tot si sa raman numai cu ce ma intereseaza
a....u: eventual cu nimic
th....l: hmmmmm
th....l: nu-mi pot permite luxul sa spun fa-o!
a....u: voila!
a....u: despre asta e vorba: tu nu poti sa mi-o zici mie, asa cum nici eu nu pot sa mi-o zic mie
th....l: eu mi-o mai zic din cind in cind
th....l: dar nu am atita tupeu sa-ti spun si tie
a....u: ti-o zici, dar ce faci?
th....l: lasa-ma ca tocmai ma fute la creieri stefanoo ca a inchis raportul pe diseminare fara date de la mine
th....l: sa ma pish pe el de proiect
th....l: cind plm sa fac rahatul ala in pizdele mamii ei de treaba
a....u: cercul futerilor reciproce si inutile pt mize care nu exista
a....u: dar nu putem spune stop joc acestor rahaturi
a....u: ma macina prea tare pesimismul ca sa am succes social
a....u: si implicit si alte feluri de succs
a....u: succes

joi, 27 octombrie 2011

De Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

Trec pentru a patra zi consecutiv de-a lungul cozii ce ocupă întreaga lăţime a trotuarului şi merge înfăşurată în jurul dealului Mitropoliei, până departe pe strada 11 Iunie. Încerc în trecere să-i ghicesc capătul, dar nu am cum. Pentru cei nefamiliarizaţi cu Bucureştiul, asta înseamnă cam lungimea a două staţii de tramvai. Motivul nu-l ştiu exact, cred, bănuiesc că sunt ceva moaşte la mijloc. În jur, micul comerţ adaptat momentului: florărese de ocazie care şi-au jumulit grădinile şi acum vând bucheţele de tufănele la 1 leu bucata, ilice, bundiţe şi şosete (mă amuz într-una din dimineţi să-mi imaginez o colecţie haute couture formată în întregime din pulovere de lână tricotate de mână de mămăicile astea de la ţara), târgul de obiecte bisericeşti din parcul Unirii, chioşcurile cu de toate care acum au vânzări record de cafele şi napolitane. Cobor din tramvai şi aerul vuieşte de cântările bisericeşti difuzate prin megafoane. Am un flashback: chemările muezinilor în prospeţimea unei dimineţi de vară, deasupra Antaliei. Mă strecor cu greu prin mulţimea celor care merg să se aşeze la coadă, printre tarabe şi maşini. Respir uşurată când intru în coloana alertă a celor care se îndreaptă grăbiţi spre birou sau alte obligaţii.

miercuri, 19 octombrie 2011

De prin cetatea Atenei

Într-un muzeu din Atena am dat peste o poveste tragică, care nu ştiu de ce mi-a rămas agăţată de gânduri. Poate ca o reflecţie asupra a ce este într-adevăr de neocolit şi ce înseamnă tragedie: să ai de ales între lucruri care sunt în mod egal îngrozitoare. Sau poate pentru că e o poveste care nu poate fi judecată decât potrivit standardelor lumii căreia i-a aparţinut.

Procne, fiica regelui Pandion al Aticii, a fost căsătorită cu Tereus, rege în Dalius. Procne avea şi o soră, Philomela, care a fost sedusă de Tereus şi mutilată. De fapt cuvintele folosite în textul explicativ sunt raped and dismembered. Pentru a-l pedepsi pe Tereus pentru ceea ce a făcut surorii ei, Procne îl ucide pe Itys, fiul lor de câţiva ani. Vă sună cunoscut, nu? O tragedie antică. Muzeul expune statuia lui Procne şi a lui Itys, reprezentând momentul când aceasta se pregătea să-şi omoare copilul. Puteţi vedea o imagine a statuii aici. Este o statuie votivă, adică o statuie făcută la comanda unui cetăţean bogat, pe banii lui, şi adusă ofrandă zeilor pe Acropole. Statuile votive reprezentau în genere zei, semi-zei, eroi sau muritori care au făcut lucruri deosebite pentru oraş. Textul explicativ din muzeu prezintă şi un motiv pentru care Procne a fost considerată o figură nobilă pentru Atena, astfel încât să merite o statuie pe Acropole, şi încă una făcută de către un artist faimos. Pentru că a ales să răzbune ceea ce a îndurat sora ei şi să apere onoarea familiei tatălui ei, cu preţul propriei familii, Procne a fost recunoscută de către cetăţenii atenieni drept o păstrătoare a principiilor lor de organizare socială şi politică de la acea vreme. Se întâmpla cam acum 2500 de ani sau chiar mai mult. O grămadă de poveşti în muzeu...

Ar fi urmat să vizitez şi Acropole a doua zi, dar nu s-a mai întâmplat: toate siturile arheologice erau închise deoarece personalul era în grevă sâmbăta şi duminica. Am citit uşor nedumerită afişele prinse în porţi şi am mers să mă plimb pe străzile blocate de mormane de gunoaie neridicate de câteva săptămâni, din motive de grevă. O altă perspectivă asupra relaţiei dintre individ şi cetate.

PS. Dacă sunteţi curioşi despre ce muzeu e vorba, puteţi să-l vizitaţi virtual pe www.acropolis-athena.gr

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Orăşeanului îi şade bine la vânătoare

Asta era o curiozitate de-a mea un picuţ mai veche, ce-i drept mai fusesem o dată la o vânătoare de comori prin Cracovia, frumos oraş, iar de la o vreme conceptul de treasure hunt ajunsese şi prin .ro, dar nu-l gustasem încă pe meleaguri româneşti. Septembrie, sâmbătă, soare, deci să ieşim, să nu stăm pe-acasă, ci să mergem la vânătoarea de comori organizată de către cei de la Humanitas. Cu subiect literar şi romantic, adicălea 8 poveşti de amor din 8 cărţi publicate de editura cu pricina şi cărora le sunt asociate 8 locuri din Bucureşti. Premiile sunt tot cărţi, of course. Eu pornesc oricum de-acasă cu o carte în geantă, ca să am ce citi în autobuz. Mai întâi mă opresc pe la Cărtureşti, unde cedez pornirilor hedonist-cultural-consumeriste şi ies de-acolo cu vreo alte 4 cărţi. Ajunşi la Kreţulescu Roxana face şi ea acelaşi lucru şi iată-ne, înainte ca vânătoarea să înceapă, cu câteva kile de cărţi atăţate de gât, la propriu. Ne înscriem în concurs sub un nume războinic, tropăim de nerăbdare, Mihnea repetă extatic "Vânătoarea asta este foarte tare".

Grupuri-grupuri se adună, mă amuz să constat în sinea mea că suntem cele mai doamne dintre vânători, după vârstă, după port, apare şi televiziunea, se dă semnalul de pornire, în difuzoare Andrei Pleşu recită din Topârceanu, toţi pleacă ca din puşcă. Pornim şi noi ceva mai agale în căutarea geamantanului, mergem voioşi pe Ştirbey Vodă, rătăcim la intersecţia Dinicu Golescu cu Mircea Vulcănescu, după bâjbâieli şi ezitări intrăm în zona devastată de demolările proiectului Uranus, trecem şapte văi şi şapte munţi, a se citi gropi, gropane şi munţi de moloaze şi dăm peste conu Mihai, călare pe geamantan. Primim indiciul pentru următoarea destinaţie, ne urmărim cu îngrijorare picioarele trecând în sandale prin praful gros de pe fostele străzi din zona Buzeşti, ne întrebăm retoric oare ce-o fi fost în capul nostru să plecăm la vânătoare îmbrăcate ca de mall, îl încurajăm pe Mihnea care se întreabă dacă vom găsi şi noi vreo comoară şi ajungem la Operă.

Balerina este foarte drăguţă, aproape ratăm găsirea indiciului, se cam pierduse printre utilajele de asfaltare care lucrează în parcul Operei, până la urmă vine indiciul la noi, aflăm că e vorba de Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu, şi pornim mai departe în căutarea casei cu crini. Cărţile ne atârnă de gât, ne învârtim epuizaţi pe străzi patrulate de pisici, Mihnea vrea la toaletă aşa că începem să contemplăm numeroşii copaci din zonă, în final cedăm nervos, sunăm la dispecer (sic!) şi ne suim într-un taxi care ne depune la Cinemateca Eforie. Aaaaaaaaa! Ne prăbuşim pe scaune, urmărim filmuleţul cu Mircea Cărtărescu şi Natalie Woods (nu, nu voi spune mai multe, trebuie să-l vedeţi, haha!) şi un pic revigoraţi mergem mai departe, pe Lipscani. Primim un ziar din care să extragem noul indiciu, bem o bragă şi molfăim din mers un simit, traversăm marea de oameni din Centrul Vechi, alergăm după tramvai la Sfântu Gheorghe şi iată-ne în faţa ţigăncii, pe strada Paleologu, de unde dispăruse domnul Gavrilescu. Suntem recunoscuţi, ni se cere să ne mărturisim, spunem tot adevărul şi numai adevărul despre prima iubire, primim un nou bileţel şi promisiunea că ne apropiem de final. :)

Din nou tramvai, ne împleticim pe străzi până pe Dumbrava Roşie, Mihnea este eroic la cei 9 ani ai lui, este deja noapte, dansăm tango, ta-nam! Vrem şi happy end, despre care ni se spune că se întâmplă numai în filme, aşa că iată-ne la Patria. Cât pe ce să intrăm la film, dar ne reculegem şi cu ultimele forţe ajungem la Green Hours. We are fashionably late, suficient cât în microfon să se audă "Şi un ultim premiu ultimei echipe care a tocmai a intrat, celor două doamne cu copilul". Ieeeeeeeeeeeei! Am ratat însă momentul în care cele 8 poveşti au fost şi nominalizate, sper că vom afla de pe feisbuc măcar.

Acasă constat că mă dor tălpile de mers şi umerii de la cărţile cărate prin tot oraşul. Şi deşi am fost la vânătoare, mă simt mai degrabă precum pescarii: n-am prins mare lucru, dar n-am venit nici cu mâna goală. Oricum, vorba lui Mihnea, a fost foaaaaaaarte taaaaaare! :)


duminică, 11 septembrie 2011

Ghid de supravieţuit despărţirilor

Doamnelor şi domnilor, astăzi vreau să abordez un subiect mult dezbătut şi rumegat în revistele pentru femei, site-urile de psihologie, tabloide şi bineînţeles în tradiţionala formă de comunicare radio-şanţ. După cum aţi ghicit şi din titlu, subiectul este cel al despărţirii, şi după cum iarăşi bănuiţi, cazul specific în vizor este cel al despărţirilor în amor. Un tip de experienţă pe care nu prea ai cum să o ratezi, adică ţi se întâmplă cel puţin o dată în viaţă, la cei mai mulţi dintre noi de mai multe ori şi de nenumărate ori la acei/acele câţiva/câteva cu forţă de caracter, care mai îndrăznesc totuşi să se bage într-o relaţie de amor deşi au luat-o în freză iar şi iar şi iar. Deci un subiect de interes general.

După o explorare individuală şi practică a subiectului, vreau să-mi aduc şi eu contribuţia personală, mai ales că am constatat că abundenţa de teorii şi sfaturi în materie nu oferă neapărat soluţii pentru toată lumea. Cel puţin nu pentru mine. Şi cum spunea cineva, nimic nu-i mai practic decât o teorie bună. Aşadar, dincolo de listele de ce să faci şi ce să nu faci, am putut identifica trei strategii cu caracter general, care de multe ori vin să contrazică sfaturile din listele mai sus menţionate. La mine însă funcţionează, aşa că vi le recomand cu încredere :)
- întoarcerea în trecut. În genere se zice să nu faci asta, să nu te mai gândeşti la ce a fost fiindcă îţi face rău, bla, bla. Da, de acord, în schimb este cel mai puternic instrument în momentele când simţi nevoia să vorbeşti cu el/ea, să pui mâna pe telefon sau să-i dai un email. În asemenea momente puteţi contempla în detaliu toate lucrurile triste şi urâte care vi s-au întâmplat şi să vă întrebaţi dacă aveţi chef să se repete. Dacă răspunsul la această întrebare este nu, veţi constata că şi impulsul de a suna sau scrie a murit.
- proiecţia în viitor. Iarăşi o practică cică nerecomandată, pe motiv că fantasmarea despre ce şi cum s-ar fi putut întâmpla între voi duce la crearea şi prelungirea bolnăvicioasă a unei obsesii faţă de celălalt. Asta însă în cazul în care nu folosim această abordare drept practică de iluminare şi detaşare lucidă. Adică proiectaţi-vă în viitor, în acel viitor în care fluturaşii în stomac au năpârlit demult, practic sunt nişte biete molii şi ai rămas tu, aşa cum eşti, şi el/ea, aşa cum este, şi tot maldărul de chestii cotidiene care vă alcătuiesc viaţa. În acest punct imaginar al viitorului, care credeţi că ar fi formula voastră de relaţionare şi cooperare? Cum? Răspunsul vă dă fiori? Vedeţi ce bine funcţionează?!
- last but not least, şi cea mai grea, ancorarea în prezent. Iarăşi s-ar putea să intru în contradicţie cu înţelepciunea tradiţională, dar aici nu este vorba de mutarea atenţiei de la propria persoană şi orientarea spre diverse activităţi, cum aşa de des se predică. Ci este vorba de a observa că deşi zilele trec una după cealaltă şi sunt tot pline de rahat, dacă ai tăria de caracter şi de nas încât să-l măsori, constaţi că totuşi cantitatea se diminuează. Opriţi-vă asupra acestei constatări şi încercaţi să vă fixaţi în minte apariţia zilei când percepţia voastră asupra vieţii va întâlni din nou un aer proaspăt, clar şi neînceput. Aceea o să fie ziua când veţi fi gata pentru a întâmpina o nouă despărţire. Pardon, relaţie :))))))

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Dansul nu poate fi povestit, din fericire!

Este prezentat şi promovat drept un film 3D pentru coregrafa Pina Bausch. De fapt un poem vizual despre dans şi despre un om care a iubit dansul şi a creat dans. Un poem omagial în care nu veţi găsi mai nimic din ceea ce cuprinde un film biografic, dacă aveaţi impresia că despre asta ar fi vorba. Referinţele la date istorice (cine, ce, unde, când) sunt reduse la minimum sau sunt aproape încriptate. Nu veţi afla de aici când s-a născut, unde a copilarit, cum a ajuns să conducă compania de la Wuppertal etc. Dar veţi găsi dansul şi oamenii cu ajutorul cărora l-a creat. Dans, mult dans, căci altfel am fi pierduţi...

Fiindcă dansul nu poate fi povestit, şi ce frumos că e aşa, ar rămâne să vă spun ce construcţie elegantă şi fluidă a pus la cale Wim Wenders, astfel încât nu avem senzaţia că ne uităm la un film despre dans, ci că ne uităm la un dans care curge continuu, prin spaţii şi momente. Prefer însă să înşir mai jos câteva cuvinte, aşa cum şi le amintesc dansatorii cu care Pina a lucrat la Tanztheater Wuppertal şi cărora le-au fost adresate în diferite ocazii pentru a-i încuraja, a-i îndruma, a le alunga temerile, a-i ajuta să-şi descopere resursele interioare sau doar pentru a stabili un contact uman. Cuvinte simple şi puţine.

"Să fii frumos în seara asta. Vreau să mă sperii."

"Ce urmărim noi cu asta? este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem tot timpul."

"Trebuie să continuăm să căutăm."

"De ce ţi-e frică de mine? Ce ţi-am făcut?"

"Trebuie să fii ceva mai nebună."

"Atunci când lucrurile sunt confuze şi nu ştii ce să faci, dansează pentru dragoste."



vineri, 19 august 2011

O masă bună în oraş

Să începem pedant cu lista scurtă a criteriilor de calitate pentru o masă în oraş:
- mâncarea să fie bună, adică ingrediente proaspete + bine preparate
- locul să fie curat
- cei care deservesc să-şi facă treaba bine şi cu amabilitate.

So, aveam chef de o masă bună, asta ca să nu mai zic că vreme de câteva zile apelasem numai la soluţii improvizate în ceea ce priveşte hrana cea de toate zilele, deci mă cam rodea foamea. Mă arunc într-un microbuz şi purced spre Constanţa. Dau buzna în portul Tomis - e o figură de stil asta, înţelegeţi voi, pentru că altfel este cam penibil să dai buzna într-un loc unde nu e mai nimeni. Cu excepţia cerşetorului/vagabondului care a cules dintr-un tomberon cornetul de îngheţată aruncat de mine, l-a lins complet şi pe urmă a încercat să mă agaţe. În fine, asta-i altă poveste... Aşadar, dau buzna la unul din cele două restaurante existente acolo şi care-mi fusese recomandat drept mama şi tata lu' peşte prăjit, cum ar veni the place for eating fish. Destul de aglomerat locul şi cu destul de multe chelneriţe. Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept să mă întrebe cineva ceva, să remarce că umplu spaţiul, să se întrebe de ce le consum oxigenul. Şi plec, că deja sfertul de oră trecuse, cheful şi el bătea în retragere. Înainte de plecare dau un ochi şi la toaletă: mizerabilă.

Evident, gama de opţiuni fiind vastă, mă proptesc în terasa ailaltă, mai fiţoasă ca înfăţişare, de 4 ori mai goală şi de 3 ori mai scumpă. Şi nici cu mult mai promptă în materie de servire. După cam o oră şi după ce berea se dusese demult, am în faţă nişte midii cu legume mediteraneene, zice ei, legume de vară zice eu, că în afară de ghimbir, care oricum nu ştiu dacă e legumă, nu am depistat nimic care să nu fi putut creşte bine merci şi pe plaiuri mioritice. Plec vag sătulă şi clar nervoasă. Mă îndrept spre piaţa Ovidiu. În drum trebuie să depăşesc trei vagabonzi care încearcă să mă agaţe, în rest e cam pustiu. Clar, portul Tomis este un loc de mare interes turistic.

Îmi bifez obiectivul, adică vizita la Muzeul de Istorie şi Arheologie, mai bântui în sus şi-n jos prin zona falezei, măsor cu tristeţe decrepitudinea oraşului pe străzile cu asfalt peticit şi clădiri scorojite, îl dau dracu pe primarele local, mă strecor printre câini şi ţăţici în capoate şi papuci ce stau de vorbă pe trotuar în faţa caselor negustorilor de altădată, şi constatat că mi-e foame. Simt însă că nu mai am resurse emoţionale să mă instalez la vreo terasă pe undeva, aşa că ochesc o covrigărie, chiar vis-a-vis de Muzeul de Artă Populară. Mă uit mai bine, văd că au şi bragă. Asta e, îmi spun, serendipity, am găsit fără să caut. Serveşte o doamnă cu vorbire îngrijită, citesc de pe lista din geam şi pun întrebări. Îmi recomandă iaurtul de oaie, pentru cunoscători, îmi spune ea. Mai îmi spune şi că braga este făcută de un turc, după o reţetă locală şi că ea încearcă să păstreze o tradiţie. Cer al doilea pahar de bragă, care este într-adevăr excelentă, cea mai bună din câte am băut până acum. Îşi cere scuze că nu are pungă să-mi dea, încearcă să fie eco, îmi explică şi pune şuberekul cu brânză într-o punguţă de hârtie. Mânânc din mers iaurtul de oaie, oferit simplu într-un păhărel de unică folosinţă, şi mă ling pe buze. Ori îmi e mie prea foame, ori iaurtul ăsta de casă este bun de tot. Aşteptând în staţia de autobuz atac cu voie-bună şuberekul. Una dintre cele mai bune mese luate în oraş, cu numai 7 lei. :)

joi, 18 august 2011

Educaţia în familie

"Nesimţito! De ce fugi?!" Nervoasă în pragul isteriei, tânăra mamă îşi înhăţă de un umăr copila durdulie de vreo 3-4 ani. Şlap, pleosc! Între strigătul de luptă şi gestul propriu-zis, pe faţa copilei apare o expresie care înseamnă un singur lucru: ştie deja ce urmează. Tatăl asistă placid. Şi scena se repetă iar şi iar şi iar, în varii forme, peste tot în jurul meu, în această staţiune îndesată până la refuz cu familişti, veniţi la mare în formula mama, tata şi copilul/copii. Oameni care dacă ar fi întrebaţi de ce sunt aici ar răspunde aproape invariabil că "mai mult pentru copii, că le face bine".


marți, 16 august 2011

Camera e o stare de spirit

Sunt într-o cameră de hotel. Habar n-am a câta cameră de hotel în care stau/am stat, nu că ar conta. Ştiu pe cineva care le ţine un fel de socoteală, le înregistrează vizual prin fotografii. All my hotel rooms, toate locurile în care am fost şi nu au însemnat nimic. Sau?!...

În primele mele călătorii contactul cu camera de hotel era ceva cu o notă de straniu, o întâlnire cu un spaţiu care se cerea cumva domesticit, o privire spre propria persoană pentru a căuta un mod de adaptare reciprocă. Cameră după cameră, din hoteluri ale marilor oraşe europene sau provincia profundă a României şi de aiurea, camere de cinci stele sau camere care-şi meritau cu greu cele două steluţe clamate, camere low tech (o masă şi un dulap) sau high tech (am tremurat două nopţi până am dibuit unde era ascuns în perete dispozitivul de reglare a temperaturii), până la urmă totul intră într-o rutină. Un aeroport/ o gară/ o şosea, recepţia, inspectarea scurtă a camerei, valiza desfăcută pe jumătate, duşul, schimbatul hainelor, o privire pe geam pentru a capta oraşul din unghiul pe care numai această cameră îl poate oferi, verificarea lipsită de interes a grilei tv, somnul. De preferat fără gânduri, cu disciplina auto-impusă de a nu te întreba ce cauţi acolo, cu voinţa antrenată de a lua lucrurile unul după celălalt şi de a ţine în frâu pofta să rupi rutina cu rătăciri pe care nu ţi le permiţi. Intru pe pilot automat, într-o altă cameră de hotel.

Sâmbăta trecută am fost într-un hotel din Bucureşti. Mrs. Dalloway ne aşteaptă în hol şi ne conduce atunci când se dă semnalul. Eram şapte, cu câţiva mă ştiam, dar întâlnirea noastră în acel loc, la acea oră era cu totul întâmplătoare. Urcăm cu liftul la etajul 15, Mrs. Dalloway ciocăne la o uşă. Ne deschide Mrs. Chan, care este însă foarte preocupată să alerge o mingie de tenis cu jetul de aer al unui uscător de păr. Intrăm şi-l găsim pe Agentul 007 pe canapea, cu capul vârât într-o valiză goală. Agentul 007 mă primeşte în valiză şi-mi urează bun venit într-o manieră foarte personală. După care se izolează în baie, lăsându-ne să urmărim din cadrul uşii un fel de confruntare cu propria persoană ascunsă în gesturile cotidiene. Mrs. Chan dă semne şi dovezi de masochism, încearcă să ne seducă, se străduieşte în van să (re)capete controlul, fumează, visează, ne ignoră, cerşeşte atenţie şi compasiune. În final, Agentul 007 îşi ascunde identitatea şi cu ajutorul doamnei Chan ne ademeneşte afară din cameră. Rămânem pe hol, confuzi şi încântaţi. Luăm liftul din nou, în hol Mrs. Dalloway primeşte altă serie de oaspeţi ai Camerei 1306 - I Am Myself. Ce li s-a întâmplat, numai ei ar putea să spună. În camera în care Eu sunt Eu momentele sunt irepetabile.

sâmbătă, 6 august 2011

Lucruri mărunte

Mi-am petrecut ultima săptămână la Horezu, dar nu în vacanţă, ci cu treburi. În interes de servici, cum ar veni. La Horezu mai fusesem, vizitasem deja o parte din "obiectivele turistice", zona este foarte frumoasă. Nu vreau însă să vorbesc despre ce se poate vedea şi face acolo, probabil sunt suficiente bloguri pe net unde s-o fi scris despre asta. Şi mai ales nu o să vă pun placa cu "ce loc deosebit, păcat nu-i suficient pus în valoare", pentru că e un clişeu. Unul adevărat, dar fără valoare.

Horezu este un oraş cu vreo 7 mii de locuitori, adică cu greu se califică la statutul de oraş. E de fapt aşa, o comună ceva mai mare, în care cum treci de strada principală, unde se află toate clădirile administraţiei locale, dai peste case cu grădini şi livezi imense, de curţi cu păsari şi vaci. Când mergi la Horezu te duci, la drept vorbind, la ţară. Aşa că nu m-am mirat prea tare că de multe ori mi se spunea "săru'mâna" în loc de bună ziua :).
Locuri de muncă nu prea sunt, aşa că cine prinde un post de vânzător/vânzătoare la benzinărie sau supermarket zice, din nou, saru'mâna, chiar dacă are o diplomă de studii superioare. În rest, muncă sezonieră şi cea în gospodării sunt posibilităţile, asta dacă nu te hotărăşti să pleci. Pentru un salariu de Horezu un bucureştean probabil nici nu s-ar da jos din pat. Altfel, zona nu produce mare lucru, cu excepţia ceramicii din micile ateliere meşteşugăreşti - dar câtă ceramică poţi produce ca să ţii un oraş?! - şi a pensiunilor familiale, care funcţionează mai mult pe bază de ce pică, decât de programe turistice. În materie de servicii pensiunile şi crâşmele locale sunt încă în faza de pionierat, mai au cale lungă până la asigurarea unor servicii de calitate. Sigur, mai sunt şi prunii, din care localnicii fac o ţuică zice-se foarte apreciată. Dar asta individual, fiecare pentru consum propriu, prieteni şi neamuri :).

Casa de cultură a oraşului a fost refăcută recent pe bani europeni, canalizarea şi ea, alte câteva clădiri ale administraţiei sunt în renovare pe baza aceloraşi resurse. Centrul de informare turistică, deocamdată o cladire nouă şi goală, aşteaptă aprobarea unui alt proiect pentru a putea avea şi ceva informaţii în el. Tot aşa se aşteaptă aprobarea pentru proiectul de dezvoltare şi marcare a unor piste de biciclete în zonă, foarte potrivită pentru eco-ciclism.

M-am dus la Horezu pentru un curs de utilizare a computerului. Mă aşteptam să meargă prost, dintr-o mie de motive. Mă aşteptam să nu avem cursanţi, chiar dacă participarea era gratuită, sau să am în faţă un grup de oameni plictisiţi şi indiferenţi, aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Din fericire, scenariul a fost cu totul altul. Priviri concentrate în ecran, mâini crăpate, muncite, care mişcau stângaci mouse-ul, stat în tura de noapte, ca să prindă a doua zi orele de curs, progrese uriaşe la nivel individual, dacă măsurăm în raport cu punctul de pornire.

Plecăm în trombă, ca să prindem ultimul autobuz spre Râmnicu Vâlcea. De unde vii? mă abordează colocvial, fără reţineri, taximetristul bucureştean, câteva ore mai târziu. De la Horezu, răspund eu. Şi ce mai e pe la voi, pe la Horezu? Mai faceţi ţuică? Da, sigur, confirm eu, fără măcar să fi gustat din produsul respectiv...

marți, 12 iulie 2011

Hibernare de vară

Pentru cei 3 fani ai acestui blog, ca să înţelegeţi ce se întâmplă şi de ce nu mai public nimic, răspunsul e simplu: am intrat în hibernarea de vară. Pa..........

joi, 23 iunie 2011

Istoria în aer liber

În Berlin am fost în foarte puţine muzee, vreau să zic puţine pentru practica mea de vizitator semi-profesionist ;). N-a fost nevoie. Povestea Berlinului este spusă cel mai bine chiar pe străzile oraşului.

Die coole Stadt, oraşul cool-ului în Europa, construieşte şi construieşte. Pe Unter den Linden, bulevardul marilor muzee, jumătate din fostele clădiri imperiale sunt în renovare. Fostul cartier evreiesc este o combinaţie de chic mic-burghez şi red district. Reconstrucţia pieţei Potsdamer, complet distrusă în război şi în timpul războiului rece, încheiată acum câşiva ani, a însemnat la momentul respectiv cel mai mare şantier al Europei. În cartiere se găsesc deopotrivă mari terenuri virane şi mari situri de construcţii.

Însă povestea oraşului divizat nu a fost pusă la sertar. O regăseşti cu uşurintă în muzee - Muzeul Evreilor, Muzeul Stasi, Muzeul de la Charlie Checkpoint, Muzeul Oraşului Berlin -, dar nu despre muzee voiam să vorbesc. O întâlneşti oriunde umbli prin oraş: memoriale - Memorialul Holocaustului, Neue Wache, Monumentul Zidului Berlinului, expoziţii în aer liber precum cea de la Topographie der Terror sau din jurului punctului de control Charlie, plăcuţe memoriale prinse în pavajul caselor în care au locuit victime ale holocaustului, bucăţi din zid păstrate ca mărturii publice, lucrări artistice care marchează evenimente sau locuri, urma zidul trasată în pavaj sub forma unui dublu şir de dale şi încă nu am terminat de spus. Prea mult, spun unele voci. Poate prea multă vină şi auto-învinuire, comentează alţii. Nu ştiu dacă e prea mult şi nu vreau să comentez mecanismul psiho-social din spatele acestor manifestări. Ştiu însă că peste tot în aceste locuri oamenii se opreau, priveau imaginile, citeau textele bilingve - engleză şi germană. Şi poate cea mai remarcabilă reacţie era tăcerea lor.










duminică, 19 iunie 2011

Uber alle

După şase zile şi şapte nopţi, rucsacul a ajuns acasă şi s-a deşertat direct în maşina de spălat. Şi înainte ca acelaşi lucru să li se întâmple şi neuronilor mei supraexcitaţi şi încărcaţi informaţional - lucrează intens la asta vecinii, cu nişte duşuri reci de manele care trec prin pereţi şi ferestre, plus că mâine e luni, dar mai bine să nu aducem vorba - să vă spun cum a fost. Pe scurt, inventarul lucrurilor pe care aş fi vrut să le iau acasă:
- mirosul teilor din Tiergarten
- supa de morcovi cu ghimbir şi rucola
- Albă ca Zăpada pe muzica lui Mahler
- babele, pardon, doamnele în vârstă cu tunsori electro-punk
- mâncatul şi băutul din mers
- zâmbetul căruia i se răspunde cu zâmbet
- mirosul teilor de pe Rochstrasse
- liniştea din Gendarmenplatz
- capuccino-ul făcut cu simţ de răspundere
- Bach cântat la acordeon pe malul râului
- mulţimea de pe arena Kindl Buhne Wuhlheide
- prăjitura de ciocolată cu migdale
- sala de bal a lui Frederic cel Mare din Schloss Charlottenburg
- tunsorile electro-punk, indiferent pe al cui cap
- mirosul teilor din Potsdamer
- tăcerea sutelor de vizitatori ai Memorialului Holocaustului
- Aerials live
- relaxarea oamenilor
- dinamismul oraşului
- cupola de sticlă a Reichstag-ului
- forfota din Kreuzberg
Cam aşa a fost la Berlin.

duminică, 12 iunie 2011

Inventar de vacanţă

Se ia material cât încape într-un rucsac de oraş:
- o pereche pantaloni bumbac bleumarin
- trei tricouri - mov, vernil şi kaki
- două maieuri - verde şi roşu
- o rochie în dungi şi în bretele (sper că o să fie cazul, hihi!)
- o bluză culoarea vântului turbat
- două cămăşi în dungi - bleu şi mov deschis
- o pereche de pantofi aurii
- patru perechi de şosete
- şase chiloţi în dungi, buline şi monocrom
- un costum de baie (but why?!)
- o pereche de sandale romane cu cataramă pe gleznă (sic!)
- un sutien sport
- ceva şampoane, paste de dinţi, geluri de duş, perii şi periuţe, tuburi şi tubuleţe :)
- o pijama de vară (update după ce mi-am dat seama că o am pe mine)
- un computer, după cum vă daţi seama
Aşa. Se mai pun la socoteală blugii şi geaca de pe purtătoare.
Se dau la dispoziţie şase zile şi şapte nopţi.
Plan de bază: fără planuri.
Lucruri de făcut: nimic obligatoriu. Except one thing. THE THING!

vineri, 10 iunie 2011

Unde sunt cireşele de altădată...

Cred că una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am din copilărie este cea a cireşelor. Este genul ăla de amintire care în momentul în care-ţi revine în minte, îţi umple instantaneu ochii de zâmbet şi gura de apă.

Deşi am locuit la ţară, nu aveam cireş acasă. Cireşul meu se găsea la bunici, într-un sat aflat la vreo 10-12 km de cel în care locuiam noi. Probabil aşa stă treaba cu cireşii, ei trebuie să se găsească acasă la bunici ;). Din aprilie începeam să întreb, pisăloagă şi enervantă, când se coc cireşele. Sigur că ştiam, se coceau când se termina şcoala, la sfârşitul lui iunie. Hmmm, the power of anticipation. Şi la fiecare vizită dădeam târcoale cireşului, ia uite, parcă au început să se pârguiască. În sfârşit, duminica viitoare sigur se vor coace, mergem la Răsimnici, nu-i aşa?

Şi mă trezeam într-o dimineaţă devreme şi ieşeam împleticindu-mă din casă, că se auzea vorbă afară. Ce faci, bre? Cum ai ajuns până aici? Păi iac-aşa, încetinel, pe jos. Păi nu ţi-am zis, măi tată, că venim noi duminică? Să umbli pe drumuri, la vârsta matale? Eh, am zis să aduc o pungă de cireşe la ăştia mici, că s-au copt. Şi primele cireşe apăreau din sacoşa mare, un pic ude de roua care picase peste ele cât fuseseră plimbate între cele două sate.

Cireşe pietroase, altoi făcut de tata în pui de vişin. Un cireş pentru mine, unul pentru frate-miu, ca să nu fie discuţii :D. De culoarea vişinelor, cu textura tare a cireşelor şi cu gustul pe care nu l-am mai întâlnit la niciun alt soi. Sau poate că ăsta este gustul amintirii. Mai întâi să mânânc, cireşele sunt peste tot în jurul meu, agăţate stoluri-stoluri de crenguţe. Pe urmă să culeg, cât mai multe, dacă nu se poate să iau cireşul acasă cu mine. Mă bat cu păsările - vrăbii, grauri, sunt la concurenţă cu viespile, albinele şi muştele. Să ai grijă, maică, să nu aluneci, să nu se rupă crengile sub tine. Am cules două găleţi. Mai sunt? Mai sunt! Venim şi duminica viitoare, saru'mâna!

S-a dus de mult tataia Gheorghe. S-a dus şi cireşul meu. S-a dus şi tata, între timp. În fiecare an cumpăr cireşe pietroase. Din Turcia, din Grecia, uneori şi din România. Aproape întotdeauna mă doare stomacul după ce le mănânc.

luni, 6 iunie 2011

Acordarea energetică la centrul comunicării cu sine

Săptămâna începe cu un şuvoi de veşti proaste - nu contează care - şi una bună: pentru cei care vor să-şi elibereze conştiinţa, acest lucru este acum posibil. Cum? Prin participarea la un seminar de facilitare şi eliberare energetică şi care include drept bonus acordajul energetic la centrul comunicării cu sine. Îhim, chiar aşa! Programul se numeşte, cum altfel, Seminar de dezlegări. Vestea proastă este că a fost, adică l-aţi ratat. Şi eu l-am ratat, dar sunt optimistă: piaţa serviciilor de învăţare şi dezvoltare personală din ro se diversifică continuu, aşa că eu sunt pe fază şi aştept seminariile mamei Omida de iniţiere în magia albă la domiciliu. Iar de-atunci încolo, toate or să-mi meargă şnur! ;)

duminică, 29 mai 2011

Îmbătrânesc. Şi-i... bine?!

Nu vă grăbiţi să credeţi că am dat în depresie, ştiu că bătrâneţea şi îmbătrânirea sunt considerate în genere nişte subiecte triste, mai bine de ocolit, decât de discutat, şi în orice caz de amânat. Dar azi dădu subiectul ăsta peste mine, şi cum nu eu aleg despre ce subiecte să scriu, ci ele aleg să intre pe blog (sic!), na, acum trebuie să scriu despre îmbătrânire.

De unde mi se trage? În niciun caz de la înmulţirea ridurilor, ridurile sunt frumoase şi dau expresie (iac-aşa!) Nici de la faptul că mai nou îmi vine să plec din club la ora la care alţii abia se gândesc să vină. Nici de la... nici de la..., ci de la... un film cu adolescenţi. Da, asta a fost: am văzut un film cu adolescenţi şi m-am emoţionat. Mai rău, m-am înduioşat, ca o babă. Un film cu adolescenţi ce dansează, ce clişeu, o să spuneţi. True, doar că adolescenţii dansează în montarea spectacolului Kontakthof al Pinei Bausch, iar cu această ocazie sunt iniţiaţi în dansul modern. Uitaţi aici trailerul, ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc.

Ce anume emoţionează în povestea puştoaicelor/puştanilor care sub îndrumarea celor două asistente ale Pinei Bausch încearcă să înţeleagă spectacolul şi rolurile pe care trebuie să le pună în scenă? Un spectacol despre dragoste, emoţie, comunicare, relaţii, moarte. Lipsa lor de experienţă este înduioşătoare. Absenţa resurselor în a exprima emoţii şi stări complexe despre nişte lucruri pe care nu le-au trăit sau le-au trăit în prea mică măsură. Goliciunea şi mimetismul interpretărilor, pe alocuri. Una dintre protagoniste asta şi spune, că sunt momente în care mimează, fiindcă nu poate interpreta cu adevărat. Străduinţa lor de a trece dincolo de ceea ce nu au trăit încă şi bucuria/mirarea de a descoperi ceva ce poate exista. În interviurile luate mulţi dintre ei spun că nu au fost niciodată îndrăgostiţi, că nu ştiu ce este dragostea, alta decât cea a părinţilor, că au o prietenă, da, dar nu a mângâiat-o niciodată aşa tandru cum face în spectacol, că singurele repere legate de exprimarea afecţiunii sunt date de mamă şi cele două pisici. Pe scurt, m-a mişcat tocmai ce mi se părea că lipseşte, emoţia lor venită mai mult din anticipare... Semn clar de îmbătrânire din partea mea :)

M-am întrebat de ce au ales autorii să facă acest film şi nu celălalt film. Fiindcă a existat o a doua punere în scenă a aceluiaşi spectacol, de fapt prima în ordine cronologică, având drept protagonişti femei şi bărbaţi cu vârsta de peste 65 de ani. Cred că mi-ar fi făcut mai multă plăcere să văd un documentar despre realizarea acelui spectacol. Aş fi vrut să aud ce au de spus despre emoţii, moarte, dragoste şi relaţii nişte oameni care au şi trecut prin toate acele lucruri. Asta fiindcă în mod clar şi hotărât, experienţa mi se pare mai sexy decât anticiparea. Iar dacă între timp mai şi îmbătrânesc, ei bine... e bine!

vineri, 20 mai 2011

Îmi vine să mă urc pe pereţi

Da, mai nou asta îmi vine să fac. De fapt, asta am şi făcut: m-am dus şi m-am urcat pe un perete de 11 metri. :)

Curioşi? Păi a fost prima mea experienţă de escaladă (încântare totală: zâmbete, floricele, pupici, zâmbete din nou). Asta e din seria lucrurilor pe care le fac fără să-mi propun. Adică nu, nu visam de mic copil să fac escaladă, ba chiar tout au contraire, dacă mă gândesc la unele întâmplări. Nu mi-am dat nici listă de challenge-uri cu lucruri pe care e musai să le fac, că nu mi se părea că-i musai să fac escaladă. Dar uite că o făcui, iar dacă tot o făcui, să vă şi spun cum fuse. Şi gata, pofta mea de perfect simplu a fost potolită, vobesc normal în continuare. :D

Mai întâi, câteva idei general valabile.

Lecţia numărul unu: escalada nu se face în braţe, contrar aşteptărilor, ci în picioare. Asta dacă nu vrei să ai o febră musculară monstruoasă a antebraţelor şi să-ţi apară aşa numitele braţe de Popey. Cum a fost prima experienţă, e de la sine înţeles că acum am braţe de marinar, hihi!

Lecţia numărul doi: mişcarea are loc prin întinderea braţelor la maxim, altfel laşi prea multă greutate în ele şi ajungi la cazul de mai sus.

Lecţia numărul trei: baza de susţinere o constituie picioarele, mai precis vârfurile, pe care trebuie să vă împingeţi. Dacă nu vă folosiţi cum trebuie picioarele, e prea multă tensiune şi efort în braţe şi ajungeţi cum am spus mai sus. :)

Lecţia numărul patru: respiră!

Prima căţărare am făcut-o ca din puşcă, de teamă că dacă stau prea mult pe gânduri, mă apucă panica. Oricum m-a apucat în momentul în care a trebuit să mă dau jos. Coborârea a fost o combinaţie bizară de des-căţărare şi lovit de perete. Am pe unul din genunchi o mândreţe de vânătaie umflată, ca un ou de porumbel pe cale să devină de prepeliţă. Trece până data viitoare :D

La a doua căţărare am învăţat ce înseamnă să mai şi gândeşti un pic ce faci, adică să-ţi alegi prizele, să-ţi alegi mişcările şi să foloseşti braţele mai puţin pentru tracţiune. Am ajuns până sus, victorie!

La a treia căţărare am văzut ce înseamnă să porneşti cu energia psihică necorespunzătoare. Încă de la primii 2 metri de căţărare mă încolţise ideea că ce mare chestie dacă alunec, că oricum am coardă de siguranţă, abia văd cum vine asta. Evident, nu am reuşit să urc până sus şi am căzut în coardă.

Nici ultima căţărare nu am reuşit să o fac până sus, dar în schimb mi-a reuşit, în sfârşit, coborârea: ca la carte, mişcări line, legănate, împins cu picioarele în perete, lăsat în coardă încă un metru-doi, era mişto, ştiam că e mişto, eram mândră de mine, what a feeling!

Cică ce-i mai rău abia acum urmează, fiindcă febra musculară se simte la maxim peste 2-3 zile. Deocamdată pot spune că am febră musculară la degete şi după cum se prezintă lucrurile, mâine e posibil să mă lase de tot mâinile şi braţele. Iar asta sună ca un pretext mult prea bun ca să nu mişc un pai, că doar e weekend :D

luni, 9 mai 2011

Colecţia de proaste practici

Nu-mi propusesem să insist pe tema cunoaşterii şi promovării patrimoniului cultural românesc, dar iată că subiectele mă caută ele pe mine mai mult decât le caut eu pe ele. Recent am fost în vizită la un mic muzeu din Bucureşti, nu spui care, fiindcă nu vreau să ajungeţi să priviţi locul respectiv din prisma a ce voi povesti eu. E o casă-muzeu foarte frumoasă, cu lucruri valoroase. Era vorba de o vizită de grup, o aranjasem dinainte, telefoane, mailuri de confirmare, totul părea ok. Ajungem acolo la ora anunţată, cioc-cioc, da, apare gazda, bună ziua, bună ziua, dar un coordonator aveţi, sigur, eu sunt persoana, şi încep urletele. !!!!!!!!! Exact! Vreme de cinci minute mi-a fost dat să aud, în faţa grupului pe care îl însoţeam, ce gest impardonabil comisesem, căăăăăăci, potrivit urlătorului, ar fi trebuit să ajungem cu o oră mai devreme, ceea ce era îngrozitor, inacceptabil, îi rănea structura lui interioară formată potrivit spiritului german, în vreme ce eu, plutind în plin balcanism şi ajungând cu o oră mai târziu decât ora la care ne aştepta, mă uitam la el uluită, stupefiată şi blocată la nivel de reacţii. Cum eram acolo în calitatea anunţată de conducător de grup, am rezistat pornirii de a face stânga împrejur şi a ieşi pe uşă în acel moment. Cum s-a derulat restul vizitei? Păi cu un val de informaţie (+), livrată fără un fir coerent al discursului (-), asta în ciuda mult clamatului spirit german al gazdei, în care permanent ni se bătea obrazul pentru lipsa noastră de cultură, respectiv nu citisem cele 2000 de volume obligatorii oricui voia să pătrundă în acest panteon cultural (aici pun vreo 20 de minusuri). Şi mă opresc aici şi nici nu aş fi spus această poveste daaaacăăă...

Dacă azi dimineaţă nu aveam drum la un alt muzeu bucureştean, unde trebuia să mă întâlnesc cu cineva de la relaţii cu publicul (sic!) pentru a programa, aţi ghicit, o vizită de grup. Întâlnirea era aranjată, mailuri, telefoane în prealabil, ştiam deja că nu o să fie ok (haha!). Intru, spun că o caut pe cutariţa, paznicul zice că nu-i în birou, dar o sa vină şi-mi zice el. Apare cutariţa, buna ziua (eu), cine sunteţi (ea), păi sunt... (eu), a, da, intraţi (ea). Şi intrăm în birou, unde ea se tolăneşte la biroul ei şi-mi zice da, vă ascult, iar eu arunc o privire în jur, nu văd niciun scaun şi-mi dau seama că nu are nicio intenţie să mă invite să iau loc, aşa că stau în picioare cu ghiozdanul în spate, geanta pe umăr, umbrela în mână şi haina udă de ploaie pe mine, ca o şcolăriţă care a venit să ceară învoire la doamna directoare, nehotarâtă ce reacţie să am, atât mi se părea de incredibil acest comportament. Până la urmă rostesc cuvintele pe care trebuia să le rostesc, fără detalii, ea spune cuvintele pe care putea să le rostească, treburile sunt aranjate. Şi plec de-acolo oscilând între enervare şi amuzament, la cât de suprarealist a fost momentul, dar în definitiv este luni dimineaţa, e mai bine să nu.

Ce se poate face cu aceşti oameni, pentru care nici măcar bunul simţ nu mai funcţionează? Căci eu încep să am fantezii legate de programe de re-educare forţată, zău, şi mă ofer să fiu şi şefă de lagăr!

joi, 5 mai 2011

Un efort de imaginaţie

Astăzi mi s-a propus să fac următorul efort de imaginaţie: se ia un bărbat afgan, posibil taliban-terorist, căci este (sur)prins întrun context dubios, omorând în deşert nişte soldaţi ai unchiului Sam. Se leagă, se bate, se torturează, se ţine în puşcărie, se urcă în avion, se coboară într-o ţară în care este iarnă cu viscol şi zăpadă şi i se dă ocazia să evadeze. După care se urmăreşte cu trupele speciale şi câini pe munte, prin ger cumplit şi zăpadă. Ei, acum efortul de imaginaţie care se cere este să ne dăm seama ce este în mintea acelui om. Interesting? Credeţi că vă puteţi conecta la situaţie, că puteţi empatiza cu personajul? Credeţi că puteţi igorna faptul că e un posibil, de fapt foarte probabil, terorist şi că-l puteţi vedea ca pe un om la rândul lui terorizat? Staţi că asta nu-i tot: bărbatul nu vorbeşte, nu e prea clar nici dacă aude, iar pe parcursul dramaticei urmăriri ucide trei persoane nevinovate, doar ca să supravieţuiască. E posibil să vă imaginaţi ce este în mintea lui? Căci mie nu prea imi este.

Dar ca să lămuresc situaţia, este vorba despre filmul Essential killing al regizorului Jerzy Skolimowski. Un film în care Mohammed, personajul principal, nu scoate absolut nicio vorbă. Un om despre care filmul nu ne spune mai mult decât că are o nevastă, un copil şi ascultă de perceptele religioase islamice. Şi când e la el în Afganistan ucide soldaţi occidentali. Iar când e în ţara iernii, ucide pe cine îi stă în calea spre libertate. Un film care poate fi interpretat politic, dar nu o voi face, criticat din punct de vedere estetic, dar nu ma interesează, şi chiar cu totul desfiinţat ca şi concept. Dar nu asta e ideea.

De fapt, exerciţiul cerut este unul foarte simplu: the reverse angle of the story. Am putea să luăm un soldat occidental, să-l purtăm prin deşertul fierbinte şi uscat, să ne aducem aminte de nevasta lui cea blondă şi copilul cu ochi albaştri, să-l vedem ucigând din datorie şi necesitate nişte afgani sau arabi sau alte neamuri de prin zona caucaz - asia - orientul mijlociu. Şi să empatizăm cu eroul în lupta lui pentru supravieţuire, în efortul lui de a se întoarce acasă. Relativ simplu, nu? Eh, să facem exerciţiul şi invers. Vă rog, nu săriţi cu "dar aici este vorba de un terorist, un taliban, un criminal". Da, este. Dar să facem acest efort de a încerca să ne imaginăm ce e în mintea acestui om. Poate nu vom reuşi să fim nici măcar pe-aproape, dar cred că efortul în sine merită făcut. Pentru mintea noastră.

P.S. Filmul îl puteţi vedea în cadrul Festivalului Filmului European. Vincent Gallo face un rol cu o tensiune uimitoare, reuşind să ţină un film de 80 de minute în care nu deschide gura, cel puţin nu ca să spună ceva. Şi o mai puteţi vedea întro apariţie scurtă şi pe Emmanuelle Seigner, asta dacă vă întrebaţi cum arată Rebecca din Luni de fiere după 20 de ani...

miercuri, 4 mai 2011

Vă place Bărbatul adevărat?

Nu răspundeţi, este o întrebare capcană! :)))))) Să vă povestesc: cum mă dădeam eu pe net din site în blog şi din blog în site, nu am putut să nu remarc titlul acestei blog neaoş românesc cu nume englezesc, adicătelea Bărbatul adevărat! Un blog de unde doamnelor, de fapt, nu, numai domnilor, puteţi învăţa cum să deveniţi bărbaţi, şi nu de orice fel, ci din cei adevăraţi! miam-miam! După cum puteţi bănui, într-o primă fază am crezut că mor de râs. După care m-am scărpinat în barbă, gest pe care cunoscătorii într-ale non-verbalului l-ar interpreta probabil drept semn de ezitare şi nehotărâre, şi am zis să le dau totuşi oamenilor, pardon, acestor bărbaţi adevăraţi, o şansă. Cum eu sunt pro-învăţare, poate o fi şi aici ceva de învăţat.

Aşadar, despre ce e vorba? În stilul comediilor hollywoodiene, e vorba de o gaşcă de gigs and nerds (ei se prezintă drept ingineri) care s-au hotarât să devină oameni cu succes într-ale femeilor. Şi au reuşit! Sau asta spun ei. Şi acum vor să le spună şi altora. Şi le spun, ba le ţin şi workshop-uri şi mai organizează chiar şi tabere. Astfel, cei care vor să intre în "comunitatea de seducţie", pot veni la un seminar susţinut de un MPUA - Master Pick Up Artist, care îi va iniţia în "metoda directă şi naturală de abordare a femeilor". Sau pot apela la consultanţă unu la unu, în care bărbaţii adevăraţi care îi ghidează îi vor ajuta să folosească elemente de bază - bodylanguage, starea interioară, postura, tonalitate, aspect fizic, dar şi avansate, adică patternuri NLP, dinamică de grup şi subtilităţi de limbaj - toate pentru un scop simplu şi clar: să agaţe femei. Se lucrează ştiinţific, după cum vă puteţi da seama.

Cam în acest punct hazul s-a transformat în necaz, mă rog, cam mult spus, dar m-am întristat un pic. Cât efort pentru nimic! Băieţii aştia au studiat şi studiază tone de cărţi de tot felul - psihologie, NLP, coaching, spiritualitate şi ce-or mai fi studiind ei -, au urmat şi cursuri şi programe de formare, dar nu le foloseşte la nimic. Te doare creierul, maică! cum ar spune o mătuşă de-a mea, femeie bătrână. Evident, dacă îl ai...

Nu mai insist asupra subiectului, închei cu enumerarea obiectivelor de învăţare ale acestor programe de învăţare atât de speciale, cuvintele le aparţin în totalitate bărbaţilor adevăraţi:
"Cum sa-ti imbunatatesti aspectul exterior si sa-ti alegi haine potrivite pentru a castiga inca de la prima impresie
Cum sa abordezi confident fete in asa fel incat sa te vada ca pe un barbat sexy si atractiv
Cum sa ai o prezenta magnetica astfel incat femeile te vor distinge imediat
Exercitii de dezvoltare a masculinitatii tale naturale incat sa nu mai stai pe ganduri si sa treci la actiune in mod automat
Despre limbajul trupului, cum sa fii confortabil in jurul femeilor astfel incat creezi atractie fara sa depui efort
Descoperi si definesti ce iti trebuie pentru a actiona cu integritate si a te simti bine in pielea ta
Formarea propriului tau stil in seductie si renuntarea la masca sociala pe care toti o poarta cand interactioneaza cu o femeie frumoasa.
Dinamica intimitatii si cum iti poate influenta viata, de la gasirea unui partener pana la aprofundarea relatiei curente".

Am însă o nelămurire: oare bărbaţii adevăraţi or fi agăţând numai femei adevărate?! Eu sper că da, că n-aş vrea să fiu inoportunată.

joi, 28 aprilie 2011

Să cunoaştem istoria patriei (II)

Lecţia numărul trei: Brătienii

Conacul Brătienilor se află la câţiva kilometri de cel al Goleştilor, la Ştefăneşti. Am trecut pe lângă el ca gândul şi ca vântul, din lipsa de marcaj, evident. Noroc cu nişte oameni binevoitori de la cârciuma ieşită în cale care ne-au îndreptat în direcţia cea bună. Vila Florica este parte din domeniul Brătienilor, găzduieşte în prezent Centrul de Cultură Brătianu şi a fost revendicată şi câştigată în instanţă de către moştenitori. Deja pe locul fostei vii se găseşte un cartier de case nou ridicat, căci Ştefăneştiul este la o aruncătură de băţ de Piteşti, deci interesant pentru afaceri imobiliare. Ferma, aflată în paragină, este cea din imaginea de mai jos şi a fost şi ea vândută, destinaţia ce urmează să-i fie dată de către noii proprietari fiind încă necunoscută.

Mergem prin parcul superb şi bine întreţinut şi ajungem la vila Florica. Nu am poze de-acolo, nu am mai plătit taxa de fotografiere, dar Centrul Cultural are o pagină de internet unde se găsesc suficiente imagini. La drept vorbind, pagina lor de internet este din punct de vedere al informaţiei oferite mai bună decât experienţa directă pe care am avut-o acolo. Gazda noastră ne-a întâmpinat cu amabilitate şi ne-a întrebat dacă pe lângă vizită dorim şi ghidaj. Siguuuuur! Plină de bunăvoinţă gazda noastră. Cu ghidajul mai slăbuţ, deşi istorie a familiei cunoştea, ca şi informaţii de bază despre istoria conacului, dar parcă nu reuşea să le pună cap la cap într-o poveste închegată. La final cerem să vedem şi magazinul de suveniruri, că poate mai aprofundăm subiectul aşa, dar acolo găsim aproape exclusiv produse de artizanat, făcute cu ocazia diverselor cursuri şi ateliere organizate de centrul cultural. Niciun suvenir despre Brătieni, niciun pliant, nicio cărticică, doar nişte mape în care se găseau nişte foi scoase la imprimantă. Faute de mieux, le-am luat pe-alea...

La rubrica ştiaţi că: pe faţada vilei Florica sunt încrustate fragmente de sculpturi antice, în partea dreaptă capitelii de coloane aduse de la Histria, iar în partea stângă un basorelief, o reprezentare a cavalerului trac adusă de la Sarmizegetusa.

La plecare pun iar întrebările despre slugerul Muşat şi conacul brâncovenesc. Aflu că există nişte ruine ale unui conac brâncovenesc, într-o stare destul de proastă, singurul gest fiind făcut de către profesorul de istorie din sat, care împreună cu elevii lui a montat acolo o plăcuţă. Nu avem vreme să mai cercetăm şi ne continuăm drumul spre Curtea de Argeş.

Lecţia numărul patru: Curtea de Argeş - muzeul

Pe strada principală din oraş clădirile arătau cumva atunci când au fost ridicate, la început de secol. Acum arată aşa cum vedeţi mai jos.


Oprim la Biserica Domnească ctitorită de Basarab I. În parcare un turist singuratic moţăie în maşină cu un ghid pus pe ochi. Chioşcul de informare turistică pare lipsit de speranţă. Programul de vizitare este până la ora 18, vedem pe poartă. Biserica este închisă, dar are un bilet în uşă. Nu, nu celebrul bilet cu "Vin în 5 minute", ci unul care spune că pentru a vedea interiorul să ne adresăm vis-a-vis, la Muzeul Municipal. Uşa de termopan a Muzeului este însă bine închisă, programul de funcţionare nu este afişat, iar orele sunt 16 trecute fix.


Lecţia numărul cinci: Curtea de Argeş - mănăstirea

Un pic mai la vale ajungem şi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Poarta e deschisă, forfotă de oameni veniţi să viziteze sau care doar se plimbă prin parcul din jur. Chioşcul de la intrare vinde bilete, suveniruri, obiecte religioase şi de cult, icoane, cărţi cu subiecte creştin-ortodoxe. Nu lipsesc cărţile despre arta religioasă, un pic cam prea puţine şi prea academice pentru gustul meu, dar totuşi prezente la raft. Deh, fiecare îşi trage spuza pe turta lui, cum se zice.



Biserica este emoţionant de frumoasă. Sunt uimită de motivele islamice din ornamentaţia de exterior, sunt şi mai uimită când descopăr interiorul. Schele acoperă o parte dintr-un perete. Aflu de pe o plăcuţă că ultima dată a fost restaurată în 1886 şi-mi pică falca la propriu: cu excepţia unor porţiuni de zid unde se văd infiltraţii, pictura îmi pare aproape impecabil conservată. La uşă un domn echipat cu burtă şi cu tricou de nailon mulat peste îl întreabă pe supraveghetor despre Ana lui Manole. Cu o voce educată şi un ton deloc pedagogic, acesta îi explică ce poate vedea în incintă. Trag cu urechea, dar nu intru în vorbă, deşi mă frământă să întreb care-i explicaţia pentru aspectul oriental al construcţiei. Observ că biserica este încă folosită drept lăcaş de cult, dar slujbele de zi cu zi sunt ţinute într-o altă biserică, unde se găsesc şi moaştele sfintei Filofteia. Mergem şi acolo, observăm la lucru mecanismele turismului cultural-religios. Prin parc, din difuzoare se aude muzică religioasă şi remarc gestul făcut totuşi cu gust: sunt cântări bisericeşti culte şi nu simpla difuzare a slujbei din interior. Poate e cazul ca şi alte instituţii să studieze şi să se inspire din marketingul mănăstiresc, căci văd că modelul funcţionează excelent, cel puţin aici.

Plecăm şi rumeg în continuare senzaţiile în care bucuria de a fi fost acolo se amestecă cu frustrarea. O imagine nu reuşeşte să-mi iasă din minte şi zău că aş vrea o explicaţie pentru asta: de ce prima asociere pe care am făcut-o când am văzut biserica lui Neagoe Basarab a fost cu Moscheea Albastră din Istanbul? Sigur e o lecţie de istorie la mijloc, iar eu am ratat-o. Din nou.

miercuri, 27 aprilie 2011

Să cunoaştem istoria patriei (I)

Studioasă şi avidă de cunoaştere cum mă ştiţi, mi-am zis recent că e cazul să-mi completez cunoştinţele de istorie a patriei, aflate în cazul meu undeva cam la nivelul şcolii generale absolvite cu un număr buuuuun de ani în urmă. Leneşă şi fără apetit de buchiseală cum mă ştiu, am căutat o scurtătură pe calea spre cunoaştere, un drum asfaltat, cum ar spune doamna Udrea, care s-a dovedit o neaşteptată sursă de inspiraţie. Aflând eu cum i s-au împotmolit tocurile la Potlogi, am fost străfulgerată de o idee. Aha! mi-am zis, am tăbărât pe pagina de internet a Institutului Naţional al Patrimoniului, am luat lista cu monumentele istorice din România şi am căutat monumente de pe teritoriul judeţelor din jurul Bucureştiului. Cu ceva ajutor de la goagăl, a ieşit un traseu de parcurs într-o zi pe linia Bucureşti - Piteşti, numai bun să mă educe într-ale istoriei şi culturii române.

Lecţia numărul unu: Potlogi
La Potlogi este un palat brâncovenesc, asta ştiam înainte să mă duc acolo. Cam tot atâtea ştiu şi după ce am fost acolo. Dar ca probă de gândire laterală, cu această ocazie am descoperit şi cam care ar fi grupul ţintă pentru turismul în grădina românească: posesorii de 4x4 şi de Hammer, căci numai ei/ele pot fi atât de temerari încât să se aventureze pe drumurile zis judeţene sau chiar, Doamne feri!, comunale de prin ţară.


Ce am aflat la Potlogi, de la cele două doamne care supravegheau locul şi prin observaţie directă, că alte surse de informare, pauză:
- că vizitatorii sunt reticenţi să plătească cei 5 lei taxă de intrare, pe motiv că nu au nimic de văzut în interior;
- că până recent palatul era în paragină, abia anul ăsta i-au pus pardoseală, uşi şi geamuri;
- că oricum au făcut-o prost, cel puţin asta cred eu. Pentru că prin alte palate şi castele de prin alte părţi nu am văzut calorifere montate în pereţii de secol şpe. Şi nici uşi şi ferestre drepte montate în arcade boltite şi drese cu ceva ciment. Dar probabil prin alte părţi oamenii au prea mult timp liber şi nu au cu ce-şi ocupa mintea. Constructorii români sunt prea ocupaţi pentru detalii de-astea şi-n plus Brâncoveanu a trăit acu' 400 de ani, ce ştia el ce e frumos.



În rest, palatul este o frumuseţe, dacă faceţi un efort de imaginaţie şi-l vedeţi cu ochii minţii. Dar atât. Iar lecţia de istorie trebuie să o găsesc în altă parte.

Avem parte însă de o experienţă autentic medievală: drumurile.

Ratăm Casa Memorială Dinu Lipatti, căci marcajul era insuficient. Şi conacul Lahovary-Gussi de la Leordeni, care nu era marcat deloc şi oricum nici deschis pentru vizitare. În Topoloveni oprim la Punctul de informare turistică. Nu vă spun ce am găsit acolo, vă daţi seama singuri din fotografie.



Lecţia numărul doi: Goleşti


Când am ajuns la Goleşti mi-am zis că în sfârşit dau şi eu peste ceva aristocraţie autentic românească, mai ales că pe vremea când mergeam eu la şcoală acest subiect nu prea îţi găsise locul în manualele de istorie. La intrare întreb dacă toate secţiile muzeului sunt deschise, sigur că daaaa. Materiale de prezentare nu observ. Locul arată promiţător. Interiorul casei familiei Golescu este foarte frumos. Dar pe nicăieri nu găseşti vreo informaţie despre familie, obiectele expuse, cum au ajuns ele acolo etcetera. Doamna supraveghetoare s-a scuzat spunând că ea este doar o supraveghetoare, dar că pot găsi un pliant la intrare. The new marketing shit, îmi zic cu un început de enervare, dar păşesc hotărâtă spre secţia de istorie, unde mă aşteaptă expoziţia "Locul şi rolul Goleştilor în istoria şi cultura naţionale". Exact ce-mi trebuie. Sau nu, fiindcă expoziţia este închisă, motivele sunt explicate vag, de unde deduc că nici supraveghetoarei nu-i sunt clare. Îmi plimb spumele prin Muzeul viticulturii şi pomiculturii, cireşii, prunii şi merii sunt în floare, măgăruşul paşte liniştit, gospodăriile sunt frumoase, la centrul hipic copii se plimbă pe ponei. Ok. Aproape că-mi trece dorul de istorie. La ieşire cumpăr pliantul menţionat, singurul material informativ de-acolo. Concis şi bilingv. Alţii ar scrie tomuri ca să descrie aşa muzeu, aici găseşti cam o frază pe secţie. Nu-i nimic, e incitant, îmi rămâne temă pentru acasă să aflu ce a căutat Tudor Vladimirescu în foişorul Goleştilor şi de ce au păstrat ei un clavecin in memoria lui Franz Liszt. L-or fi cunoscut personal?!


Înainte să plecăm, întreb dacă în zonă se găseşte şi conacul slugerului Muşat. Hmmmm, al cui?! Dar un conac brâncovenesc? Nici. Pornim spre conacul Brătienilor.
- va urma_

joi, 14 aprilie 2011

Un leu

Ies din supermarket cu plasa încărcată pe umăr şi dau să mă îndrept spre staţia de tramvai, când aud o voce din spate: "Două legături de pătrunjel la un leu, pătrunjel proaspăt, două legături la un leu". Îmi dau seama cu o vagă iritare că am uitat să cumpăr asta din supermarket, aşa că mă întorc spre sursa chemării şi, fără să spun o vorbă, întind un leu. Apuc pătrunjelul fără să ridic ochii şi vocea mă face să tresar: "Vă mulţumesc din suflet". Privesc mirată şi răspund automat cu un "Mulţumesc şi eu". În vreme ce mă îndepărtez cu umerii zgribuliţi şi cu aceeaşi grimasă preocupată pe faţă, am un flashback cu privirea ţintită în ochii mei şi zâmbetul cald, prietenos al fetei. De unde?! De unde aşa zâmbet, mă întreb nedumerită. La câţiva metri mai încolo un cerşetor se tânguie: "Ajutaţi-mă cu un leu"....

marți, 5 aprilie 2011

Educaţie şi învăţare, cuvinte care în limba română necesită consultarea dicţionarului

Deschid azi inbox-ul şi mă opresc la un mesaj pe care îl ocoleam de vreo două zile: On-line survey on adult education era subiectul. Un chestionar de la Direcţia Generală Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene pe tema celor mai eficiente modalităţi de a creşte conştientizarea şi participarea adulţilor la procesele de învăţare. Adică genul de subiect pe care se fac declaraţii inter-ministeriale, se organizează conferinţe, seminarii, adunări, se fac proiecte, se scriu cărţi, reviste, dicţionare, ceasloave şi bloguri şi oricum nu se ajunge la o concluzie definitivă. Curioasă ca o pisică cum sunt, mă apuc să răspund la întrebări, nu fiindcă ştiam răspunsurile, hihi!, ci fiindcă voiam să văd ce vor ei să ştie. Sună complicat? :D Ştiu, dar eu sunt genul de persoană care poate accepta să răspundă unui operator de interviu pe stradă doar ca să afle pentru ce produse face cercetarea. Şi încă mă amuz de o discuţie telefonică de mai bine de 20 de minute cu un clujean care voia să afle ce interes poate stârni un site care ar vinde online încălţăminte de damă (i-am explicat că poate încerca să o vândă online, dar o femeie are nevoie să probeze câteva zeci de perechi înainte de a se decide, aşa că...). În fine, îmi place să divaghez... :)

Revenind la chestionarul despre motivarea adulţilor să înveţe, ce anume e aşa interesant?! N-am să vă ţin teoria chibritului despre cât de important e acest aspect în dezvoltarea societăţii şi tot restul, ştiţi deja, că doar de-aia îmi citiţi blogul şi aroganţele publicate pe el, precum cea de faţă :). Dar, meditând la întrebările de-acolo, mi-am adus aminte două întâmplări foarte recente pe acest subiect. Două cazuri legate de nişte proiecte din acest domeniu al educaţiei adulţilor, în care sunt implicată în prezent. Primul este discuţia cu o persoană care lucrează la un furnizor privat de servicii de formare şi dezvoltare profesională care face, printre altele, şi teambuildinguri. Şi care mi-a spus, pe un ton intrigat, că nu vede care este legătura dintre teambuildinguri şi educaţia adulţilor. Adică eu cum de făcusem asocierea dintre cele două? Celălalt caz vine dintr-o instituţie publică, căreia îi cerusem să-mi spună dacă ei fac activităţi educative cu persoane în vârstă. Mi-au răspuns că da, fac, dar că ce fac ei nu este educaţie pentru adulţi. ....
......
......
În ambele cazuri am rămas perplexă.

Păi ce să mai discutăm despre motivarea adulţilor să înveţe, când chiar cei care fac educaţie pentru adulţi ca parte a profesiei lor nu-şi dau seama că fac educaţie! Aşadar aceşti monsieuri Jourdani sunt aşteptaţi să promoveze învăţarea continuă/ educaţia permanentă în rândul unei populaţii care în cel mai bun caz percepe necesitatea unei diplome, dar nu neapărat şi pe cea a învăţării? Să oftez? Să mă abţin?

joi, 24 martie 2011

3 lucruri care m-au impresionat în această săptămână

Sau care mi-au plăcut, sau care mi-au trezit atenţia, cum vreţi să o luaţi.

1. Şcoala pentru copii cu nevoi speciale din Oak Field, Nottingham County, UK. Probabil una dintre cele mai moderne şcoli de profil din Europa, cel puţin la nivel de dotări, căci metodologia nu sunt în măsură să o apreciez, mutată de vreun an într-o clădire nouă construită special cu această destinaţie printr-un program al guvernului britanic numit "Building Schools for the Future". Programa şcolii se concentrează pe dezvoltarea abilităţilor de viaţă, abilităţi matematice, comunicare în limba maternă şi/sau limbi străine. Spaţii pentru activităţi sportive, spaţii de joacă adaptate nevoilor de stimulare senzorială şi cognitivă ale copiilor cu dizabilităţi dintre cele mai severe, piscină pentru terapie prin mişcare, cameră virtuală cu dotări multimedia pentru activităţi interactive, sala de muzică sunt numai câteva dintre elementele pe care personalul şcolii le foloseşte în lucrul cu aceşti copii. Deopotrivă impresionant şi heart breaking.

2. O întreprindere socială din Birmingham ce oferă servicii de training pentru persoanele cu dizabilităţi pentru a-i ajuta să călătorească independent. V-aţi pus vreodată problema că cineva ar putea oferi asemenea servicii? Ei bine, nevoie există cu siguranţă, din moment ce pentru persoanele cu dizabilităţi fizice, senzoriale sau/şi mentale faptul de a se deplasa singure pe stradă este cu adevărat o provocare. Ceea ce pentru mulţi dintre noi intră întrun banal cotidian - să mergi la şcoală, la locul de muncă sau la magazin -, pentru persoanele cu dizabilităţi reprezintă lucruri ce trebuie învăţate cu multă trudă.

3. Jen, interpretă din/în limbaj mimico-gestual care face semne cu mâinile şi atunci când vorbeşte numai cu persoane care nu au nicio problemă de auz. De fiecare dată când o vedeam gesticulând tresăream şi mă întrebam dacă nu cumva în preajma noastră se află cineva cu această problemă, chiar şi când ştiam cu siguranţă că toţi cei de faţă au auzul în regulă. Am întrebat-o de ce face asta şi mi-a spus că pentru ea limbajul mimico-gestual este a doua natură, îl foloseşte aşa cum foloseşte limbajul obişnuit, verbal, uneori îi este mai simplu să se exprime aşa, ba chiar şi visează în limbajul semnelor. În plus, mulţi dintre prietenii ei sunt persoane cu deficienţe de auz, aşa că oricând vorbeşte interpretează şi cu mâinile, pentru a le da şi lor ocazia să participe la conversaţie.

O lume pe cu totul alte coordonate.

duminică, 20 martie 2011

Îmi propun să fac greşeli prosteşti

Cunoaşteţi cu toţii faza cu "de mâine am să schimb chestia asta", unde 'chestia' poate să reprezinte orice vă doriţi domniile voastre să fie diferit în viaţa personală sau profesională. Probabil cam toată lumea a luat cel puţin o dată în viaţă a New Year's Eve Resolution: anul ăsta lucrurile or să stea altfel, o să... şi o să...., n-o să mai.... şi în niciun caz nu voi mai.... Mda. În cele mai multe cazuri rezoluţiile astea au viaţă scurtă. Sau poate nu în cele mai multe cazuri ale voastre, dar cu siguranţă ale mele: zilele astea mi-am consultat agenda cu ce-mi propusesem pentru 2010 şi cam 95% din lucrurile respective nici nu-mi mai aduceam aminte că mi le propusesem! Halal determinare, nu?

Ei bine, aflaţi că sunt hotărâtă să schimb această stare de fapt! În bine. Da, chiar foarte hotărâtă! Anul ăsta chiar am să... şi pe urmă am să... şi nu voi mai rata să... Lucrez la asta, nu stau cu mâinile în sân. Cum? Păi uite, citesc psihologie practică ca să mă autodescopăr şi să mă motivez. M-am apucat de o carte foarte promiţătoare din titlu: "De ce oamenii deştepţi fac greşeli prosteşti". Un titlu foarte bine ales, special pentru oameni deştepţi, fiindcă îmi imaginez că pe oamenii proşti nu-i interesează greşelile deştepţilor. Sau mă înşel? În orice caz, când am văzut-o în librărie am avut o clipă de deliberare: eu în ce categorie mă plasez? Din moment ce am cumpărat-o, cred că vă daţi singuri seama de răspunsul pe care mi l-am adresat. Buuuun, deci începând de anul ăsta nu voi mai face greşeli prosteşti!

330 de pagini ca să afli cum de faci greşeli prosteşti, chiar dacă tu te crezi o persoană inteligentă. Ce, credeaţi să descoperirea propriilor erori de gândire it's no time job? Păi numai până citeşti cartea, şi deja îţi ia o grămadă de timp. Ca să nu zic cât de obosit/ă te simţi după ce afli câte tipuri de greşeli poţi face şi de-a dreptul epuizat/ă când mai citeşti şi metodele/tehnicile care să te ajute să nu mai faci respectivele greşeli.

Ufffff! Am trecut de jumătatea cărţii şi deja am uitat tipurile de greşeli descrise în prima parte :(. Mă cuprinde o senzaţie de panică: cred că nu voi reuşi nici anul ăsta să nu mai fac greşeli prosteşti, ba mă tem chiar că ele vor părea încă şi mai prosteşti de-acum, după ce am citit această carte. Ştiu, ştiu, errare humanum est, doar că aici parcă era vorba de oameni deştepţi, nu?! Sau să fie şi asta un concept supraestimat?

luni, 14 martie 2011

Dintre sânii înţelepciunii populare

Mă bucur enorm să descopăr că înţelepciunea populară, reprezentată în timpurile apuse de vorbele din bătrâni, sfaturile din tată-n fiu şi din soacră-n noră şi transmisă din gură în gură prin canalele tradiţionale gen discuţiile şi reuniunile familiale, claca, şezătoarea şi bârfa peste gard, nu a pierit, ci doar s-a transformat. Este tot înţelepciune, este tot populară, se transmite din cercetătorii britanici, respectiv americani, în pana/condeiul/laptop-ul pseudo-jurnalistului care a absolvit liceul citind rezumatele la limba şi literatura română şi e bucuros că poate să-şi facă numărul de caractere per text prin simpla copiere a unui material venit pe fluxul de ştiri (care ştiri?!) sau găsit pe site-ul unui cotidian străin.

Ce ne învaţă această înţelepciune? Multe şi însemnate lucruri! Din toate domeniile vieţii, de la cum să ne hrănim sănătos, la cum să ne reproducem sănătos şi cum să ne creştem copii sănătos. Azi numai ce-am deschis site-ul unui cotidian şi am dat peste un colier de perle de înţelepciune populară. Ce să mai, o coroană de înţelepciune. De exemplu, de la cercetătorii britanici cetire, copiii hrăniţi la sân cel puţin o lună sunt mai inteligenţi. Mamelor, nu ezitaţi să vă alăptaţi pruncii la sân! Aflasem deja dintrun alt articol, publicat de un alt coditian, că alăptarea bebeluşului exclusiv la sân peste şase luni riscă să-i provoace acestuia carenţe de fier şi altele. Mamelor, abţineţi-vă aşadar! Cafeaua se dovedeşte a fi o băutură unisex, căci fereşte femeile de atac cerebral (să bem cafea!), dar nu este benefică bărbaţilor (să nu beţi cafea!). Sexomania este o boală rar întâlnită (aţi auzit până acum de ea?! ei bine, canadienii au şi cercetat-o), dar afectează vreo 8% din populaţie! Mai ales pe bărbaţi, lucru de natură să confirme înţelepciunea populară mai veche care spune chestii de genul "bărbaţii ieste neşte obsedaţi". După această ştire cutremurătoare, noroc că putem apela la aceeaşi sursă de răspândire a înţelepciunii pentru a afla că sexul aduce beneficii sănătăţii, deci merită să fie practicat pentru mult mai multe motive decât cele acceptate tradiţional. Care motive? Cum care? Păi reproducerea speciei, evident! :D

vineri, 11 martie 2011

Cu ce vă ocupaţi, doamnă?

- Cu ce mă ocup? mă bâlbâi eu, luată prin suprindere. -Da, care este ocupaţia dumneavoastră, explicitează funcţionara de la secţia de poliţie unde mă dusesem să ridic un document. - Păi am scris acolo, în formular, sunt formator. Privirea mă măsoară ezitând între uimire şi început de enervare. - Formatorul este o ocupaţie cuprinsă în Catalogul Ocupaţiilor din România, continui eu emfatic. - Dar ce înseamnă asta, ce faceţi concret, tastaţi la calculator, ce faceţi exact? intervine o alta. - Dezvolt competenţe profesionale, nu vreau eu să mă las, după care cedez brusc, sunt un fel de instructor, ţin cursuri pe diverse subiecte. - Semnaţi aici, doamnele oricum nu mă mai ascultau, renunţaseră la ideea de a îmbunătăţi în vreun fel informaţia deja aflată în formular.

O întrebare simplă, care de cele mai multe ori îmi dă o stare de fâstâceală. Iar răspunsul meu variază în funcţie de cine lansează întrebarea, de fiecare dată căutându-l pe cel care mi se pare cel mai simplu de înţeles pentru interlocutor. Sau cel mai de apreciat, de ce să nu recunosc că uneori mai e şi o chestiune de self-advertising la mijloc.

Una peste alta, încurcătura rămâne: eu cu ce mă ocup? Ce răspundeţi când sunteţi întrebaţi aşa ceva? Aaaaa, păi lucrez la.... sunt..... şi aici urmează numele postului sau al funcţiei. Ca şi cum ăsta ar fi răspunsul... şi totuşi, eu cu ce mă ocup? Varianta doi de răspuns: am o diplomă, deci am o ocupaţie. Da, şi eu am câteva diplome, pe una scrie că sunt licenţiată în filosofie, pe alta că sunt manager de proiect, pe alta formator and so on. Din când în când le scot la interval şi spun că sunt ba una, ba alta. Alteori spun că lucrez în domeniul formării profesionale, un răspuns de neînţeles pentru majoritatea celor care nu lucrează în domeniul formării profesionale :). Mi se mai întâmplă şi să zic că fac de toate şi să enumăr o listă mai mult sau mai puţin completă a activităţilor mele profesionale. Oricare dintre variante şi toate răspunsurile luate laolaltă sunt însă nesatisfăcătoare. Acum, să nu mă bănuiţi de aroganţă, cum că ce activitate complexă desfăşor eu, nici nume nu-i pot da, că nu s-a inventat! Vreau doar să zic că uneori mi se pare greu să-mi dau chiar şi mie un răspuns clar, concis şi explicit. Şi atunci, eu cu ce naiba mă ocup?