Orăşeanului îi şade bine la vânătoare

Asta era o curiozitate de-a mea un picuţ mai veche, ce-i drept mai fusesem o dată la o vânătoare de comori prin Cracovia, frumos oraş, iar de la o vreme conceptul de treasure hunt ajunsese şi prin .ro, dar nu-l gustasem încă pe meleaguri româneşti. Septembrie, sâmbătă, soare, deci să ieşim, să nu stăm pe-acasă, ci să mergem la vânătoarea de comori organizată de către cei de la Humanitas. Cu subiect literar şi romantic, adicălea 8 poveşti de amor din 8 cărţi publicate de editura cu pricina şi cărora le sunt asociate 8 locuri din Bucureşti. Premiile sunt tot cărţi, of course. Eu pornesc oricum de-acasă cu o carte în geantă, ca să am ce citi în autobuz. Mai întâi mă opresc pe la Cărtureşti, unde cedez pornirilor hedonist-cultural-consumeriste şi ies de-acolo cu vreo alte 4 cărţi. Ajunşi la Kreţulescu Roxana face şi ea acelaşi lucru şi iată-ne, înainte ca vânătoarea să înceapă, cu câteva kile de cărţi atăţate de gât, la propriu. Ne înscriem în concurs sub un nume războinic, tropăim de nerăbdare, Mihnea repetă extatic "Vânătoarea asta este foarte tare".

Grupuri-grupuri se adună, mă amuz să constat în sinea mea că suntem cele mai doamne dintre vânători, după vârstă, după port, apare şi televiziunea, se dă semnalul de pornire, în difuzoare Andrei Pleşu recită din Topârceanu, toţi pleacă ca din puşcă. Pornim şi noi ceva mai agale în căutarea geamantanului, mergem voioşi pe Ştirbey Vodă, rătăcim la intersecţia Dinicu Golescu cu Mircea Vulcănescu, după bâjbâieli şi ezitări intrăm în zona devastată de demolările proiectului Uranus, trecem şapte văi şi şapte munţi, a se citi gropi, gropane şi munţi de moloaze şi dăm peste conu Mihai, călare pe geamantan. Primim indiciul pentru următoarea destinaţie, ne urmărim cu îngrijorare picioarele trecând în sandale prin praful gros de pe fostele străzi din zona Buzeşti, ne întrebăm retoric oare ce-o fi fost în capul nostru să plecăm la vânătoare îmbrăcate ca de mall, îl încurajăm pe Mihnea care se întreabă dacă vom găsi şi noi vreo comoară şi ajungem la Operă.

Balerina este foarte drăguţă, aproape ratăm găsirea indiciului, se cam pierduse printre utilajele de asfaltare care lucrează în parcul Operei, până la urmă vine indiciul la noi, aflăm că e vorba de Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu, şi pornim mai departe în căutarea casei cu crini. Cărţile ne atârnă de gât, ne învârtim epuizaţi pe străzi patrulate de pisici, Mihnea vrea la toaletă aşa că începem să contemplăm numeroşii copaci din zonă, în final cedăm nervos, sunăm la dispecer (sic!) şi ne suim într-un taxi care ne depune la Cinemateca Eforie. Aaaaaaaaa! Ne prăbuşim pe scaune, urmărim filmuleţul cu Mircea Cărtărescu şi Natalie Woods (nu, nu voi spune mai multe, trebuie să-l vedeţi, haha!) şi un pic revigoraţi mergem mai departe, pe Lipscani. Primim un ziar din care să extragem noul indiciu, bem o bragă şi molfăim din mers un simit, traversăm marea de oameni din Centrul Vechi, alergăm după tramvai la Sfântu Gheorghe şi iată-ne în faţa ţigăncii, pe strada Paleologu, de unde dispăruse domnul Gavrilescu. Suntem recunoscuţi, ni se cere să ne mărturisim, spunem tot adevărul şi numai adevărul despre prima iubire, primim un nou bileţel şi promisiunea că ne apropiem de final. :)

Din nou tramvai, ne împleticim pe străzi până pe Dumbrava Roşie, Mihnea este eroic la cei 9 ani ai lui, este deja noapte, dansăm tango, ta-nam! Vrem şi happy end, despre care ni se spune că se întâmplă numai în filme, aşa că iată-ne la Patria. Cât pe ce să intrăm la film, dar ne reculegem şi cu ultimele forţe ajungem la Green Hours. We are fashionably late, suficient cât în microfon să se audă "Şi un ultim premiu ultimei echipe care a tocmai a intrat, celor două doamne cu copilul". Ieeeeeeeeeeeei! Am ratat însă momentul în care cele 8 poveşti au fost şi nominalizate, sper că vom afla de pe feisbuc măcar.

Acasă constat că mă dor tălpile de mers şi umerii de la cărţile cărate prin tot oraşul. Şi deşi am fost la vânătoare, mă simt mai degrabă precum pescarii: n-am prins mare lucru, dar n-am venit nici cu mâna goală. Oricum, vorba lui Mihnea, a fost foaaaaaaarte taaaaaare! :)

Ghid de supravieţuit despărţirilor

Doamnelor şi domnilor, astăzi vreau să abordez un subiect mult dezbătut şi rumegat în revistele pentru femei, site-urile de psihologie, tabloide şi bineînţeles în tradiţionala formă de comunicare radio-şanţ. După cum aţi ghicit şi din titlu, subiectul este cel al despărţirii, şi după cum iarăşi bănuiţi, cazul specific în vizor este cel al despărţirilor în amor. Un tip de experienţă pe care nu prea ai cum să o ratezi, adică ţi se întâmplă cel puţin o dată în viaţă, la cei mai mulţi dintre noi de mai multe ori şi de nenumărate ori la acei/acele câţiva/câteva cu forţă de caracter, care mai îndrăznesc totuşi să se bage într-o relaţie de amor deşi au luat-o în freză iar şi iar şi iar. Deci un subiect de interes general.

După o explorare individuală şi practică a subiectului, vreau să-mi aduc şi eu contribuţia personală, mai ales că am constatat că abundenţa de teorii şi sfaturi în materie nu oferă neapărat soluţii pentru toată lumea. Cel puţin nu pentru mine. Şi cum spunea cineva, nimic nu-i mai practic decât o teorie bună. Aşadar, dincolo de listele de ce să faci şi ce să nu faci, am putut identifica trei strategii cu caracter general, care de multe ori vin să contrazică sfaturile din listele mai sus menţionate. La mine însă funcţionează, aşa că vi le recomand cu încredere :)

- întoarcerea în trecut. În genere se zice să nu faci asta, să nu te mai gândeşti la ce a fost fiindcă îţi face rău, bla, bla. Da, de acord, în schimb este cel mai puternic instrument în momentele când simţi nevoia să vorbeşti cu el/ea, să pui mâna pe telefon sau să-i dai un email. În asemenea momente puteţi contempla în detaliu toate lucrurile triste şi urâte care vi s-au întâmplat şi să vă întrebaţi dacă aveţi chef să se repete. Dacă răspunsul la această întrebare este nu, veţi constata că şi impulsul de a suna sau scrie a murit.

- proiecţia în viitor. Iarăşi o practică cică nerecomandată, pe motiv că fantasmarea despre ce şi cum s-ar fi putut întâmpla între voi duce la crearea şi prelungirea bolnăvicioasă a unei obsesii faţă de celălalt. Asta însă în cazul în care nu folosim această abordare drept practică de iluminare şi detaşare lucidă. Adică proiectaţi-vă în viitor, în acel viitor în care fluturaşii în stomac au năpârlit demult, practic sunt nişte biete molii şi ai rămas tu, aşa cum eşti, şi el/ea, aşa cum este, şi tot maldărul de chestii cotidiene care vă alcătuiesc viaţa. În acest punct imaginar al viitorului, care credeţi că ar fi formula voastră de relaţionare şi cooperare? Cum? Răspunsul vă dă fiori? Vedeţi ce bine funcţionează?!

- last but not least, şi cea mai grea, ancorarea în prezent. Iarăşi s-ar putea să intru în contradicţie cu înţelepciunea tradiţională, dar aici nu este vorba de mutarea atenţiei de la propria persoană şi orientarea spre diverse activităţi, cum aşa de des se predică. Ci este vorba de a observa că deşi zilele trec una după cealaltă şi sunt tot pline de rahat, dacă ai tăria de caracter şi de nas încât să-l măsori, constaţi că totuşi cantitatea se diminuează. Opriţi-vă asupra acestei constatări şi încercaţi să vă fixaţi în minte apariţia zilei când percepţia voastră asupra vieţii va întâlni din nou un aer proaspăt, clar şi neînceput. Aceea o să fie ziua când veţi fi gata pentru a întâmpina o nouă despărţire. Pardon, relaţie :))))))

Dansul nu poate fi povestit, din fericire!

Este prezentat şi promovat drept un film 3D pentru coregrafa Pina Bausch. De fapt un poem vizual despre dans şi despre un om care a iubit dansul şi a creat dans. Un poem omagial în care nu veţi găsi mai nimic din ceea ce cuprinde un film biografic, dacă aveaţi impresia că despre asta ar fi vorba. Referinţele la date istorice (cine, ce, unde, când) sunt reduse la minimum sau sunt aproape încriptate. Nu veţi afla de aici când s-a născut, unde a copilarit, cum a ajuns să conducă compania de la Wuppertal etc. Dar veţi găsi dansul şi oamenii cu ajutorul cărora l-a creat. Dans, mult dans, căci altfel am fi pierduţi...

Fiindcă dansul nu poate fi povestit, şi ce frumos că e aşa, ar rămâne să vă spun ce construcţie elegantă şi fluidă a pus la cale Wim Wenders, astfel încât nu avem senzaţia că ne uităm la un film despre dans, ci că ne uităm la un dans care curge continuu, prin spaţii şi momente. Prefer însă să înşir mai jos câteva cuvinte, aşa cum şi le amintesc dansatorii cu care Pina a lucrat la Tanztheater Wuppertal şi cărora le-au fost adresate în diferite ocazii pentru a-i încuraja, a-i îndruma, a le alunga temerile, a-i ajuta să-şi descopere resursele interioare sau doar pentru a stabili un contact uman. Cuvinte simple şi puţine.

"Să fii frumos în seara asta. Vreau să mă sperii."

"Ce urmărim noi cu asta? este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem tot timpul."

"Trebuie să continuăm să căutăm."

"De ce ţi-e frică de mine? Ce ţi-am făcut?"

"Trebuie să fii ceva mai nebună."

"Atunci când lucrurile sunt confuze şi nu ştii ce să faci, dansează pentru dragoste."