joi, 28 aprilie 2011

Să cunoaştem istoria patriei (II)

Lecţia numărul trei: Brătienii

Conacul Brătienilor se află la câţiva kilometri de cel al Goleştilor, la Ştefăneşti. Am trecut pe lângă el ca gândul şi ca vântul, din lipsa de marcaj, evident. Noroc cu nişte oameni binevoitori de la cârciuma ieşită în cale care ne-au îndreptat în direcţia cea bună. Vila Florica este parte din domeniul Brătienilor, găzduieşte în prezent Centrul de Cultură Brătianu şi a fost revendicată şi câştigată în instanţă de către moştenitori. Deja pe locul fostei vii se găseşte un cartier de case nou ridicat, căci Ştefăneştiul este la o aruncătură de băţ de Piteşti, deci interesant pentru afaceri imobiliare. Ferma, aflată în paragină, este cea din imaginea de mai jos şi a fost şi ea vândută, destinaţia ce urmează să-i fie dată de către noii proprietari fiind încă necunoscută.

Mergem prin parcul superb şi bine întreţinut şi ajungem la vila Florica. Nu am poze de-acolo, nu am mai plătit taxa de fotografiere, dar Centrul Cultural are o pagină de internet unde se găsesc suficiente imagini. La drept vorbind, pagina lor de internet este din punct de vedere al informaţiei oferite mai bună decât experienţa directă pe care am avut-o acolo. Gazda noastră ne-a întâmpinat cu amabilitate şi ne-a întrebat dacă pe lângă vizită dorim şi ghidaj. Siguuuuur! Plină de bunăvoinţă gazda noastră. Cu ghidajul mai slăbuţ, deşi istorie a familiei cunoştea, ca şi informaţii de bază despre istoria conacului, dar parcă nu reuşea să le pună cap la cap într-o poveste închegată. La final cerem să vedem şi magazinul de suveniruri, că poate mai aprofundăm subiectul aşa, dar acolo găsim aproape exclusiv produse de artizanat, făcute cu ocazia diverselor cursuri şi ateliere organizate de centrul cultural. Niciun suvenir despre Brătieni, niciun pliant, nicio cărticică, doar nişte mape în care se găseau nişte foi scoase la imprimantă. Faute de mieux, le-am luat pe-alea...

La rubrica ştiaţi că: pe faţada vilei Florica sunt încrustate fragmente de sculpturi antice, în partea dreaptă capitelii de coloane aduse de la Histria, iar în partea stângă un basorelief, o reprezentare a cavalerului trac adusă de la Sarmizegetusa.

La plecare pun iar întrebările despre slugerul Muşat şi conacul brâncovenesc. Aflu că există nişte ruine ale unui conac brâncovenesc, într-o stare destul de proastă, singurul gest fiind făcut de către profesorul de istorie din sat, care împreună cu elevii lui a montat acolo o plăcuţă. Nu avem vreme să mai cercetăm şi ne continuăm drumul spre Curtea de Argeş.

Lecţia numărul patru: Curtea de Argeş - muzeul

Pe strada principală din oraş clădirile arătau cumva atunci când au fost ridicate, la început de secol. Acum arată aşa cum vedeţi mai jos.


Oprim la Biserica Domnească ctitorită de Basarab I. În parcare un turist singuratic moţăie în maşină cu un ghid pus pe ochi. Chioşcul de informare turistică pare lipsit de speranţă. Programul de vizitare este până la ora 18, vedem pe poartă. Biserica este închisă, dar are un bilet în uşă. Nu, nu celebrul bilet cu "Vin în 5 minute", ci unul care spune că pentru a vedea interiorul să ne adresăm vis-a-vis, la Muzeul Municipal. Uşa de termopan a Muzeului este însă bine închisă, programul de funcţionare nu este afişat, iar orele sunt 16 trecute fix.


Lecţia numărul cinci: Curtea de Argeş - mănăstirea

Un pic mai la vale ajungem şi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Poarta e deschisă, forfotă de oameni veniţi să viziteze sau care doar se plimbă prin parcul din jur. Chioşcul de la intrare vinde bilete, suveniruri, obiecte religioase şi de cult, icoane, cărţi cu subiecte creştin-ortodoxe. Nu lipsesc cărţile despre arta religioasă, un pic cam prea puţine şi prea academice pentru gustul meu, dar totuşi prezente la raft. Deh, fiecare îşi trage spuza pe turta lui, cum se zice.



Biserica este emoţionant de frumoasă. Sunt uimită de motivele islamice din ornamentaţia de exterior, sunt şi mai uimită când descopăr interiorul. Schele acoperă o parte dintr-un perete. Aflu de pe o plăcuţă că ultima dată a fost restaurată în 1886 şi-mi pică falca la propriu: cu excepţia unor porţiuni de zid unde se văd infiltraţii, pictura îmi pare aproape impecabil conservată. La uşă un domn echipat cu burtă şi cu tricou de nailon mulat peste îl întreabă pe supraveghetor despre Ana lui Manole. Cu o voce educată şi un ton deloc pedagogic, acesta îi explică ce poate vedea în incintă. Trag cu urechea, dar nu intru în vorbă, deşi mă frământă să întreb care-i explicaţia pentru aspectul oriental al construcţiei. Observ că biserica este încă folosită drept lăcaş de cult, dar slujbele de zi cu zi sunt ţinute într-o altă biserică, unde se găsesc şi moaştele sfintei Filofteia. Mergem şi acolo, observăm la lucru mecanismele turismului cultural-religios. Prin parc, din difuzoare se aude muzică religioasă şi remarc gestul făcut totuşi cu gust: sunt cântări bisericeşti culte şi nu simpla difuzare a slujbei din interior. Poate e cazul ca şi alte instituţii să studieze şi să se inspire din marketingul mănăstiresc, căci văd că modelul funcţionează excelent, cel puţin aici.

Plecăm şi rumeg în continuare senzaţiile în care bucuria de a fi fost acolo se amestecă cu frustrarea. O imagine nu reuşeşte să-mi iasă din minte şi zău că aş vrea o explicaţie pentru asta: de ce prima asociere pe care am făcut-o când am văzut biserica lui Neagoe Basarab a fost cu Moscheea Albastră din Istanbul? Sigur e o lecţie de istorie la mijloc, iar eu am ratat-o. Din nou.

miercuri, 27 aprilie 2011

Să cunoaştem istoria patriei (I)

Studioasă şi avidă de cunoaştere cum mă ştiţi, mi-am zis recent că e cazul să-mi completez cunoştinţele de istorie a patriei, aflate în cazul meu undeva cam la nivelul şcolii generale absolvite cu un număr buuuuun de ani în urmă. Leneşă şi fără apetit de buchiseală cum mă ştiu, am căutat o scurtătură pe calea spre cunoaştere, un drum asfaltat, cum ar spune doamna Udrea, care s-a dovedit o neaşteptată sursă de inspiraţie. Aflând eu cum i s-au împotmolit tocurile la Potlogi, am fost străfulgerată de o idee. Aha! mi-am zis, am tăbărât pe pagina de internet a Institutului Naţional al Patrimoniului, am luat lista cu monumentele istorice din România şi am căutat monumente de pe teritoriul judeţelor din jurul Bucureştiului. Cu ceva ajutor de la goagăl, a ieşit un traseu de parcurs într-o zi pe linia Bucureşti - Piteşti, numai bun să mă educe într-ale istoriei şi culturii române.

Lecţia numărul unu: Potlogi
La Potlogi este un palat brâncovenesc, asta ştiam înainte să mă duc acolo. Cam tot atâtea ştiu şi după ce am fost acolo. Dar ca probă de gândire laterală, cu această ocazie am descoperit şi cam care ar fi grupul ţintă pentru turismul în grădina românească: posesorii de 4x4 şi de Hammer, căci numai ei/ele pot fi atât de temerari încât să se aventureze pe drumurile zis judeţene sau chiar, Doamne feri!, comunale de prin ţară.


Ce am aflat la Potlogi, de la cele două doamne care supravegheau locul şi prin observaţie directă, că alte surse de informare, pauză:
- că vizitatorii sunt reticenţi să plătească cei 5 lei taxă de intrare, pe motiv că nu au nimic de văzut în interior;
- că până recent palatul era în paragină, abia anul ăsta i-au pus pardoseală, uşi şi geamuri;
- că oricum au făcut-o prost, cel puţin asta cred eu. Pentru că prin alte palate şi castele de prin alte părţi nu am văzut calorifere montate în pereţii de secol şpe. Şi nici uşi şi ferestre drepte montate în arcade boltite şi drese cu ceva ciment. Dar probabil prin alte părţi oamenii au prea mult timp liber şi nu au cu ce-şi ocupa mintea. Constructorii români sunt prea ocupaţi pentru detalii de-astea şi-n plus Brâncoveanu a trăit acu' 400 de ani, ce ştia el ce e frumos.



În rest, palatul este o frumuseţe, dacă faceţi un efort de imaginaţie şi-l vedeţi cu ochii minţii. Dar atât. Iar lecţia de istorie trebuie să o găsesc în altă parte.

Avem parte însă de o experienţă autentic medievală: drumurile.

Ratăm Casa Memorială Dinu Lipatti, căci marcajul era insuficient. Şi conacul Lahovary-Gussi de la Leordeni, care nu era marcat deloc şi oricum nici deschis pentru vizitare. În Topoloveni oprim la Punctul de informare turistică. Nu vă spun ce am găsit acolo, vă daţi seama singuri din fotografie.



Lecţia numărul doi: Goleşti


Când am ajuns la Goleşti mi-am zis că în sfârşit dau şi eu peste ceva aristocraţie autentic românească, mai ales că pe vremea când mergeam eu la şcoală acest subiect nu prea îţi găsise locul în manualele de istorie. La intrare întreb dacă toate secţiile muzeului sunt deschise, sigur că daaaa. Materiale de prezentare nu observ. Locul arată promiţător. Interiorul casei familiei Golescu este foarte frumos. Dar pe nicăieri nu găseşti vreo informaţie despre familie, obiectele expuse, cum au ajuns ele acolo etcetera. Doamna supraveghetoare s-a scuzat spunând că ea este doar o supraveghetoare, dar că pot găsi un pliant la intrare. The new marketing shit, îmi zic cu un început de enervare, dar păşesc hotărâtă spre secţia de istorie, unde mă aşteaptă expoziţia "Locul şi rolul Goleştilor în istoria şi cultura naţionale". Exact ce-mi trebuie. Sau nu, fiindcă expoziţia este închisă, motivele sunt explicate vag, de unde deduc că nici supraveghetoarei nu-i sunt clare. Îmi plimb spumele prin Muzeul viticulturii şi pomiculturii, cireşii, prunii şi merii sunt în floare, măgăruşul paşte liniştit, gospodăriile sunt frumoase, la centrul hipic copii se plimbă pe ponei. Ok. Aproape că-mi trece dorul de istorie. La ieşire cumpăr pliantul menţionat, singurul material informativ de-acolo. Concis şi bilingv. Alţii ar scrie tomuri ca să descrie aşa muzeu, aici găseşti cam o frază pe secţie. Nu-i nimic, e incitant, îmi rămâne temă pentru acasă să aflu ce a căutat Tudor Vladimirescu în foişorul Goleştilor şi de ce au păstrat ei un clavecin in memoria lui Franz Liszt. L-or fi cunoscut personal?!


Înainte să plecăm, întreb dacă în zonă se găseşte şi conacul slugerului Muşat. Hmmmm, al cui?! Dar un conac brâncovenesc? Nici. Pornim spre conacul Brătienilor.
- va urma_

joi, 14 aprilie 2011

Un leu

Ies din supermarket cu plasa încărcată pe umăr şi dau să mă îndrept spre staţia de tramvai, când aud o voce din spate: "Două legături de pătrunjel la un leu, pătrunjel proaspăt, două legături la un leu". Îmi dau seama cu o vagă iritare că am uitat să cumpăr asta din supermarket, aşa că mă întorc spre sursa chemării şi, fără să spun o vorbă, întind un leu. Apuc pătrunjelul fără să ridic ochii şi vocea mă face să tresar: "Vă mulţumesc din suflet". Privesc mirată şi răspund automat cu un "Mulţumesc şi eu". În vreme ce mă îndepărtez cu umerii zgribuliţi şi cu aceeaşi grimasă preocupată pe faţă, am un flashback cu privirea ţintită în ochii mei şi zâmbetul cald, prietenos al fetei. De unde?! De unde aşa zâmbet, mă întreb nedumerită. La câţiva metri mai încolo un cerşetor se tânguie: "Ajutaţi-mă cu un leu"....

marți, 5 aprilie 2011

Educaţie şi învăţare, cuvinte care în limba română necesită consultarea dicţionarului

Deschid azi inbox-ul şi mă opresc la un mesaj pe care îl ocoleam de vreo două zile: On-line survey on adult education era subiectul. Un chestionar de la Direcţia Generală Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene pe tema celor mai eficiente modalităţi de a creşte conştientizarea şi participarea adulţilor la procesele de învăţare. Adică genul de subiect pe care se fac declaraţii inter-ministeriale, se organizează conferinţe, seminarii, adunări, se fac proiecte, se scriu cărţi, reviste, dicţionare, ceasloave şi bloguri şi oricum nu se ajunge la o concluzie definitivă. Curioasă ca o pisică cum sunt, mă apuc să răspund la întrebări, nu fiindcă ştiam răspunsurile, hihi!, ci fiindcă voiam să văd ce vor ei să ştie. Sună complicat? :D Ştiu, dar eu sunt genul de persoană care poate accepta să răspundă unui operator de interviu pe stradă doar ca să afle pentru ce produse face cercetarea. Şi încă mă amuz de o discuţie telefonică de mai bine de 20 de minute cu un clujean care voia să afle ce interes poate stârni un site care ar vinde online încălţăminte de damă (i-am explicat că poate încerca să o vândă online, dar o femeie are nevoie să probeze câteva zeci de perechi înainte de a se decide, aşa că...). În fine, îmi place să divaghez... :)

Revenind la chestionarul despre motivarea adulţilor să înveţe, ce anume e aşa interesant?! N-am să vă ţin teoria chibritului despre cât de important e acest aspect în dezvoltarea societăţii şi tot restul, ştiţi deja, că doar de-aia îmi citiţi blogul şi aroganţele publicate pe el, precum cea de faţă :). Dar, meditând la întrebările de-acolo, mi-am adus aminte două întâmplări foarte recente pe acest subiect. Două cazuri legate de nişte proiecte din acest domeniu al educaţiei adulţilor, în care sunt implicată în prezent. Primul este discuţia cu o persoană care lucrează la un furnizor privat de servicii de formare şi dezvoltare profesională care face, printre altele, şi teambuildinguri. Şi care mi-a spus, pe un ton intrigat, că nu vede care este legătura dintre teambuildinguri şi educaţia adulţilor. Adică eu cum de făcusem asocierea dintre cele două? Celălalt caz vine dintr-o instituţie publică, căreia îi cerusem să-mi spună dacă ei fac activităţi educative cu persoane în vârstă. Mi-au răspuns că da, fac, dar că ce fac ei nu este educaţie pentru adulţi. ....
......
......
În ambele cazuri am rămas perplexă.

Păi ce să mai discutăm despre motivarea adulţilor să înveţe, când chiar cei care fac educaţie pentru adulţi ca parte a profesiei lor nu-şi dau seama că fac educaţie! Aşadar aceşti monsieuri Jourdani sunt aşteptaţi să promoveze învăţarea continuă/ educaţia permanentă în rândul unei populaţii care în cel mai bun caz percepe necesitatea unei diplome, dar nu neapărat şi pe cea a învăţării? Să oftez? Să mă abţin?