Călătorii

În a doua zi de Crăciun am făcut o vizită în familie. Pe drum, în maşină, mă trezii să întreb care este distanţa dintre Belciug şi Ţigăneşti. Nu mai fusesem cam de multicel şi pluteam într-o supă proustiană în care amintirile vizitelor din copilărie, când mergeam acolo relativ des, apăreau ca nişte tăiţei un pic prea fierţi. Cam 30 de km, răspunde frate-miu. I-auzi! se miră mama, iar când eram mici eu şi Ioana mergeam pe jos la mătuşă-ta. Treceam gârla pe la întâlneală, ieşeam la Borosu, că nu o luam prin Gherghiţa, o tăiam pe islaz până la Curcubeu şi pe urmă prin pădure pe la Balta Doamnei. Ne trezeam în zori şi până la prânz eram la Neluţa, la mănăstire. A, păi aşa cred că scuteaţi cel puţin 10 km, cât ocoleşte drumul prin Potigrafu. Moment de tăcere. Şi ne duceam şi la Călăraşi, cu trenul, să luăm peşte, că aveam permise. Păi ce să căutaţi voi, mama, la Călăraşi? Până ajungeaţi cu peştele în Belciug, se strica. Uite că ne duceam, eu aveam vreo 12 ani, Ioana cu 2 mai mult, dar ne lăsau părinţii să plecăm singure de-acasă, se miră ea din nou. Altă cultură, mama, acum lucrurile fireşti ni se par extraordinare şi invers. Şi-mi vine să-i aduc aminte că-i este frică când plec cu avionul şi că mă verifică prin telefon în ziua întoarcerii; şi că frica ei nu are nici-o raţiune, căci zbor de câteva ori pe an, în vreme ce zilnic drumul meu se intersectează cu cel al milioanelor de maşini din Bucureşti. Dar tac şi zâmbesc ştiind că nu mă vede, căci am ajuns deja. Sărut mâna, tuşică, bine te-am găsit!

În loc de concluzie

E vremea urărilor de bine, ceea ce e bine dealtfel. Am primit ceva mai puţine ca în anii trecuţi, probabil mulţi sunt obosiţi şi plictisiţi ca şi mine sau şi-or fi păstrând urările pentru the final countdown. Eu nu am trimis nici-o urare până acum, nici telefoane, nici emailuri, nici sms-uri, că n-am avut stare. Oricum, pe baza a ce am primit, remarc reiterarea expresiei "an fabulos", lucru care din start mi se pare supralicitat. Ba chiar mă cuprinde aşa o teamă că nu mă voi ridica la înălţimea urărilor... brrrr!

Foarte repede vor apărea şi bilanţurile anuale, deja caut strategii pentru a mă pune la adăpost de ele. Şi cum cea mai bună apărare cică e atacul, hai că sar şi eu cu bilantul lui 2011, ca să ştiu că cel puţin de asta am scăpat de pe to do list. :D

Una dintre materiile mele preferate în timpul liceului era fizica, asta fără să fiu deosebit de înzestrată pentru această materie. Dar mă duceam cu plăcere în laboratorul de fizică, un loc de care era mai mult titlul, căci funcţiunile propriu-zise de laborator erau foarte rar puse în valoare. Pe pereţii laboratorului erau prinse, printre altele, nişte panouri cu citate din părinţii fondatori ai fizicii, iar unul dintre ele mi-a rămas întipărit în minte, oarecum ironic. Cu aproximaţie şi fără să reuşesc să-i identific autorul, oricât am googălit subiectul. Să fie Newton, să fie Galilei? Nevermind, ideea generală e cam asta: teoria e un lucru bun, dar nimic nu poate depăşi valoarea unui experiment bine realizat. Sau prost realizat, dacă îţi dai seama că e prost şi în ce fel, îmi zice mintea mea cea de pe urma lui 2011. :)

Cam asta e. A fost un an cu experimente şi experienţe. Despre unele am povestit aici pe blog. La altele am reflectat în particular. Îmi doresc şi altele, mai bine realizate. Sau nu. Chiar contează? Ca să închei cu un citat autentic şi care conţine o notă pozitivă, iaca l-am găsit pe cetăţeanul Richard Buckminster care a zis cam aşa: “There is no such thing as a failed experiment, only experiments with unexpected outcomes”. Şi eu zic la fel. La mulţi ani! :)

De ziua naţională

Acum ceva ani eram la Cluj într-o şcoală de vară internaţională, primul meu contact mai concret cu străinii, un grup de vreo 30 de studenţi de prin mai multe ţări europene decât îmi pot eu aminti acum. Mi-a rămas însă în amintire un suedez, genul băiatul-care-le-dă-pe-toate-fetele-pe-spate-instant-de-bine-ce-arată-şi-ce-fumuşel-este. Adică şi pe mine :). Intelectuală cum mă ştiţi, ce să fac altceva, dacă nu să-mi pun un tricou mulat, nişte pantaloni scurţi şi să mă apuc să fac conversaţie, de dorit cât mai inteligentă şi în care să împărtăşim reciproc din istoria şi cultura ţărilor noastre (sic!) Maaaaare greşeală, dat fiind că frumuşelul avea un superb păr buclat şi un zâmbet fermecător, dar când dădea peste o idee, nu ştia ce să facă cu ea, iar dacă întâlnea două idei în acelaşi timp, intra în panică. Iar la întrebarea, care naiba ştie de unde aterizase, ce anume semnifică ziua naţională a Suediei, s-a uitat la mine stupefiat, de parcă îl întrebasem care este formula pentru calculul logaritmic al ecuaţiilor exponenţiale dintr-un interval cu numere ireale... Eh, aveam 20 de ani, puţine întrebări păreau într-adevăr relevante şi nici de răspunsuri nu ne păsa prea mult...

Care ar fi oare reacţiile concetăţenilor mei, confruntaţi cu întrebarea similară? Avem parade, avem discursuri, festivisme, lacrimi, flori, lamentaţii, multe lamentaţii despre cum vai! imaginea ţărişoarei în lume (trăiască Caragiale!) este pătată de către cetăţeni români cărora alţi cetăţeni români le-ar retrage bucuroşi, dacă ar putea, dreptul de cetăţenie, chemări mobilizatoare şi apeluri la trezirea mândriei naţionale în care se menţionează "valorile autentice româneşti", asezonate cu naţionalisme şi xenofobii cu diferite grade de intensitate, avem abordarea urban-chic "unde ieşim de ziua naţională" şi una peste alta, toată lumea ştie că de ziua naţională nu se munceşte! Ne lipsesc câteva lucruri, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. De exemplu, instituţiile culturale care să conceapă şi să promoveze un discurs coerent, cuprinzător şi plurivalent cu privire la istoria acestei ţări. În curând vom sărbători 10 ani de când Muzeul Naţional de Istorie a României nu are expoziţie permanentă. Dacă doriţi să vă învăţaţi copilul despre cei 2000 de ani şi mai bine de istorie a acestor locuri sau dacă vreţi să vă lămuriţi oaspetele străin cu privire la ţara în care a sosit, MNIR vă oferă două lucruri: nişte copii în gips ale Coloanei lui Traian şi Tezaurul naţional, compus din cele câteva obiecte preţioase pe care întâmplarea fericită face ca statul român să le mai aibă încă. Pentru restul, ask google...

Împăratul este gol, către cine să privim? Astă-vară am vizitat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, instituţie înfiinţată la 1878 de către nişte oameni care la momentul respectiv şi-au dat seama că se pierde patrimoniu preţios şi trebuie făcut ceva. Muzeul era în refacere, supriza plăcută fiind programul de vizitare "de sezon", zilnic de la 8 dimineaţa la 8 seara. Se putea vedea parterul renovat, unde se găseşte Tezaurul de statui de la Tomis şi fabulosul şarpe Glykon, ascuns cam după uşă, ce-i drept. Etajul întâi, parţial refăcut, dedicat istoriei vechi şi medievale a Dobrogei, era un amestec din ce rămăsese din vechea expoziţie, căreia i se împrospătase pluşul din vitrinele stil anii 70, şi zugrăveală a la Dorel, în care pereţii proaspăt văruiţi şi ulterior împuşcaţi rămân cu găurile, că doar o să se mai facă renovare şi peste 20 de ani. Etajul 2 - istoria modernă - era un haos total, în care praful domnea peste săli de expoziţie parţial desfăcute şi pereţi mâncaţi de igrasie. Stare de fapt şi discurs în acelaşi timp, discursul naţiunii despre sine...

Ce programe şi propuneri avem din partea instituţiilor-etalon? Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei: expoziţia permanentă şi tezaurul - închise pe perioadă nedeterminată. Muzeul de Istorie a Moldovei: închis până la finalizarea proiectului de refacere a Palatului Culturii din Iaşi, unde îşi are sediul. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva: cu patrimoniul în pungi şi lăzi, aşteptând bani pentru expunere. Sibiul ce mai iese cu obrazul curat, ca gazdă a Capitalei Culturale Europene 2007 o parte dintre muzeele de acolo au beneficiat de investiţii care le-au schimbat faţa. Muzeul Brukenthal a fost recent protagonistul a două evenimente ce au avut loc simultan: intrarea în reţeaua The Best in Heritage Excellence Club şi protestul angajaţilor faţă de reducerea numărului acestora la limita posibilităţilor de funcţionare şi faţă de nivelul salariilor.

Se anunţă restructurări în sistemul public în 2012: câţi dintre cei concediaţi vor fi dintre angajaţii muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor de cultură în genere? Este nevoie de ele, dealtfel? Şi cetăţenii se întreabă, inocenţi, pentru ce trebuie atâţia muzeografi sau ce fac atâţia bibliotecari într-o bibliotecă. Mai bine fără. Să vină străinii să facă turism cultural la noi, că ştim noi ce să le arătăm. Iar cultura, educaţia şi valorile autentic româneşti - aici fiecare e cu lista lui de definiţii! - nu au nevoie de instituţii care să le dezvolte, discursurile auto-suficiente le ţin locul cu succes. Dovadă: dacă s-ar închide într-o zi toate instituţiile culturale sau dacă angajaţii lor ar intra cu toţii în grevă, ce s-ar întâmpla? Probabil nimic, o să răspundeţi. Şi probabil aveţi dreptate.

Dar ca să nu devenim trişti chiar în această zi în care avem liber şi nu se munceşte, mai bine spuneţi: unde aţi ieşit de ziua naţională? Aţi fost la muzeu?