Privatizarea - ză madăr of ol soluşăns

Nu am citit propunerea de lege a sănătăţii de la care s-a pornit tărăşenia asta care îi ţine acum pe toţi ocupaţi: pe câţiva ocupaţi să protesteze, pe restul ocupaţi să comenteze. Ar trebui. Îmi propun să fiu o bună cetăţeană şi să o citesc, când o fi din nou supusă dezbaterilor. Dar am asupra situaţiei o opinie de utilizator. Sau de beneficiar. Sau de client. Sau de cetăţean plătitor de taxe. Sau de pacient, cum vreţi să-i ziceţi. Fiindcă de ani buni cotizez frumuşel la bugetul asigurărilor de sănătate (însumat pe un an, totalul face mai mult decât salariul meu brut pe o lună, deci acolo merge al 13-lea salariu!), dar în ultimii câţiva ani am ales tot mai frecvent să apelez la serviciile private de sănătate. Vorbesc despre clinici şi nu despre spitale, de care am avut şansa să mă feresc până acum.

Aşadar, care sunt avantajele sistemului privat de sănătate? Primul care-mi vine în minte este că sunt mult mai organizaţi. Explicitare prin exemplificare: să zicem că am o problemă de sănătate care ţine, în părerea mea, de dermatologie.

Scenariul servicii de stat: îmi sun medicul de familie, obţin o programare, mă duc la cabinet, constat că programarea este inutilă, oricum trebuie să aştept 2 ore, între timp mă enervez, intru în sfârşit, discutăm, îmi dă o trimitere către un alt serviciu de stat, aflat nu ştiu unde, care nu are telefon, sau nu-l găsesc eu pe net, sau are dar nu răspunde, sau răspunde dar e la registratură şi nu-mi pot da informaţiile de care am nevoie. Deci îmi iau picioarele la spinare şi mă duc acolo să văd cu ochii mei ce scrie pe uşa lu' domn doctor, evident am nimerit pe tura inversă, aşa că trebuie să vin în altă zi, când o să mă postez la uşă şi o să aştept etc.

Scenariul servicii private: găsesc clinica pe net, sun pentru programare, eventual ei mă sună cu o zi înainte pentru reconfirmare, mă duc la consultaţie.

Daaaaaaar, cam aici m-aş opri cu avantajele. A part ca... faptul că am plătit pentru servicii nu m-a scutit nici de aşteptat la uşi (din seria: doamna doctor întârzie...), nici de personal medical sictirit, nici de diagnostice îndoielnice, nici de tratamente scumpe şi dubioase din punct de vedere al eficacităţii şi efectelor secundare. Iar ultima experienţă pe care am avut-o mi se pare şi cea mai relevantă, pentru că aduce un element în plus în atenţie, respectiv serviciile private pe banii statului. De un an şi ceva s-a deschis în Rahova o clinică privată. Şi-au făcut o vreme publicitate cu fluturaşi în cutiile poştale, aşa am aflat de ei. Mi s-a părut o iniţiativă valabilă din punct de vedere social, dar şi de marketing. Şi cei care stau în cartierele mai puţin fancy ale Bucureştiului au nevoie de servicii de sănătate, şi în plus era, este o nişă încă ne-exploatată. Clinica pare să aibă tot ce-i trebuie ca să arate a clinică, ba chiar şi nişte afişe pe pereţi anunţând că nu se primesc plocoane (sic!) Şi ceva în plus care o face să arate a clinică de stat, respectiv o atitudine coooooooomplet sictirită a personalului. Să ne înţelegem: totul este potrivit procedurii, inclusiv sunatul dinainte pentru confirmare. Dar pe ce ton plictisit! Dar cu ce scârbă pe figură eşti întâmpinat la recepţie. Dar cu ce plictiseală în voce te examinează doctorul în cabinetul cel nou, curat şi liniştit. Dar pari că îl deranjezi cu întrebările...

Prima dată nu am priceput, dar a doua oară mi s-a părut că am o înţelegere mai bună a situaţiei. Clinica oferă servicii pe bani, iar preţurile sunt ceva mai joase decât ale clinicilor din centru, dar lucrează şi cu casa de asigurări de sănătate a Bucureştiului, adică oamenii pot beneficia de servicii decontate de stat. Privind sala de aşteptare plină de bătrâni, femei cu copii mici, lume modestă ca venituri, după straie, după port, îmi dau seama că probabil o parte semnificativă din veniturile lor vin de fapt prin decontare de la casa de asigurări. Adică bani pentru care nu trebuie să se bată. Nu trebuie să-şi scarpine clientul după ceafă şi să-l gâdile în urechi: clientul vine oricum şi nu constituie un plătitor direct. În plus, clientul nu pare prea educat, nu vine în haină de blană, nu-şi flutură rolex-ul pe sub nasul doctorului, e un amărât care nu-şi cunoaşte prea bine drepturile şi obligaţiile, e un oarecare care poate fi tratat cu sictirul aferent unui oarecare. E ca la o clinică de stat, la care se adaugă organizarea impusă de managementul privat. O fi mult, o fi puţin, o fi suficient?!

Poate impresia mea e pripită, poate sunt alte lucruri şi mecanisme la mijloc, un caz nu e o regulă, o experienţă nu e un principiu, vreau doar să zic că eu nu văd în ce fel rezultă legătura de aur, platină şi zirconiu presupusă a exista între serviciile medicale private şi calitatea serviciilor medicale. Şi cum va creşte aceasta mai ceva decât vrejul de fasole al lui Jack, prin simplu fapt că banii vor fi direcţionaţi nu către clinicile de stat, ci către cele particulare. Cumva, am impresia că problema se află în altă parte. Simplul fapt că un serviciu este oferit de către un furnizor privat, nu înseamnă că acesta va fi de calitate. Iar în ce priveşte rolul concurenţei între furnizori în creşterea calităţii, care concurenţă, când viaţa clientului ajunge să depindă de furnizor?

În altă parte

Pe o stradă în centrul unui oraş de provincie - ce caut aici nici nu contează - mă loveşte în moalele capului, mai ceva decât sabia deşertului pe Laurence al Arabiei, senzaţia, aproape de certitudine, că am trecut pe acolo de zeci şi sute de ori. Îmi scutur umerii, nedumerită dacă a fost un deja-vu sau o premoniţie. Târziu, cuprind sentimentul: era frica. Există ceva înspăimântător în oraşele mici, în liniştea lor, în monotonia lor, în cumsecădenia dimineţilor din timpul săptămânii şi a după-amiezelor de weekend. Doar să fii acolo, să le respiri aerul, şi te cuprinde frica. Vă spun, să te plimbi după-amiaza pe o stradă însorită dintr-un oraş ca ăsta, poate să-ţi dea fiori pe şirul spinării, poate să te facă să alergi la gară şi să te urci în primul tren care duce undeva, nu contează unde, atâta vreme cât e în altă parte. Este mai bine însă să nu faci asta, este mai bine să tragi adânc în plămâni aerul ăsta infestat de linişte şi să-ţi continui plimbarea, de preferat în pas monoton, ca să nu faci nota discordantă cu cei din jur. Să priveşti binevoitor oamenii, casele, copacii, câinii, coşurile de gunoi, vitrinele magazinelor de haine, pavelele din trotuar şi să afişezi o atitudine detaşată, pentru că ai înţeles: nu există "în altă parte".