Lucruri mărunte

Mi-am petrecut ultima săptămână la Horezu, dar nu în vacanţă, ci cu treburi. În interes de servici, cum ar veni. La Horezu mai fusesem, vizitasem deja o parte din "obiectivele turistice", zona este foarte frumoasă. Nu vreau însă să vorbesc despre ce se poate vedea şi face acolo, probabil sunt suficiente bloguri pe net unde s-o fi scris despre asta. Şi mai ales nu o să vă pun placa cu "ce loc deosebit, păcat nu-i suficient pus în valoare", pentru că e un clişeu. Unul adevărat, dar fără valoare.

Horezu este un oraş cu vreo 7 mii de locuitori, adică cu greu se califică la statutul de oraş. E de fapt aşa, o comună ceva mai mare, în care cum treci de strada principală, unde se află toate clădirile administraţiei locale, dai peste case cu grădini şi livezi imense, de curţi cu păsari şi vaci. Când mergi la Horezu te duci, la drept vorbind, la ţară. Aşa că nu m-am mirat prea tare că de multe ori mi se spunea "săru'mâna" în loc de bună ziua :).

Locuri de muncă nu prea sunt, aşa că cine prinde un post de vânzător/vânzătoare la benzinărie sau supermarket zice, din nou, saru'mâna, chiar dacă are o diplomă de studii superioare. În rest, muncă sezonieră şi cea în gospodării sunt posibilităţile, asta dacă nu te hotărăşti să pleci. Pentru un salariu de Horezu un bucureştean probabil nici nu s-ar da jos din pat. Altfel, zona nu produce mare lucru, cu excepţia ceramicii din micile ateliere meşteşugăreşti - dar câtă ceramică poţi produce ca să ţii un oraş?! - şi a pensiunilor familiale, care funcţionează mai mult pe bază de ce pică, decât de programe turistice. În materie de servicii pensiunile şi crâşmele locale sunt încă în faza de pionierat, mai au cale lungă până la asigurarea unor servicii de calitate. Sigur, mai sunt şi prunii, din care localnicii fac o ţuică zice-se foarte apreciată. Dar asta individual, fiecare pentru consum propriu, prieteni şi neamuri :).

Casa de cultură a oraşului a fost refăcută recent pe bani europeni, canalizarea şi ea, alte câteva clădiri ale administraţiei sunt în renovare pe baza aceloraşi resurse. Centrul de informare turistică, deocamdată o cladire nouă şi goală, aşteaptă aprobarea unui alt proiect pentru a putea avea şi ceva informaţii în el. Tot aşa se aşteaptă aprobarea pentru proiectul de dezvoltare şi marcare a unor piste de biciclete în zonă, foarte potrivită pentru eco-ciclism.

M-am dus la Horezu pentru un curs de utilizare a computerului. Mă aşteptam să meargă prost, dintr-o mie de motive. Mă aşteptam să nu avem cursanţi, chiar dacă participarea era gratuită, sau să am în faţă un grup de oameni plictisiţi şi indiferenţi, aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Din fericire, scenariul a fost cu totul altul. Priviri concentrate în ecran, mâini crăpate, muncite, care mişcau stângaci mouse-ul, stat în tura de noapte, ca să prindă a doua zi orele de curs, progrese uriaşe la nivel individual, dacă măsurăm în raport cu punctul de pornire.

Plecăm în trombă, ca să prindem ultimul autobuz spre Râmnicu Vâlcea. De unde vii? mă abordează colocvial, fără reţineri, taximetristul bucureştean, câteva ore mai târziu. De la Horezu, răspund eu. Şi ce mai e pe la voi, pe la Horezu? Mai faceţi ţuică? Da, sigur, confirm eu, fără măcar să fi gustat din produsul respectiv...