vineri, 10 iunie 2011

Unde sunt cireşele de altădată...

Cred că una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am din copilărie este cea a cireşelor. Este genul ăla de amintire care în momentul în care-ţi revine în minte, îţi umple instantaneu ochii de zâmbet şi gura de apă.

Deşi am locuit la ţară, nu aveam cireş acasă. Cireşul meu se găsea la bunici, într-un sat aflat la vreo 10-12 km de cel în care locuiam noi. Probabil aşa stă treaba cu cireşii, ei trebuie să se găsească acasă la bunici ;). Din aprilie începeam să întreb, pisăloagă şi enervantă, când se coc cireşele. Sigur că ştiam, se coceau când se termina şcoala, la sfârşitul lui iunie. Hmmm, the power of anticipation. Şi la fiecare vizită dădeam târcoale cireşului, ia uite, parcă au început să se pârguiască. În sfârşit, duminica viitoare sigur se vor coace, mergem la Răsimnici, nu-i aşa?

Şi mă trezeam într-o dimineaţă devreme şi ieşeam împleticindu-mă din casă, că se auzea vorbă afară. Ce faci, bre? Cum ai ajuns până aici? Păi iac-aşa, încetinel, pe jos. Păi nu ţi-am zis, măi tată, că venim noi duminică? Să umbli pe drumuri, la vârsta matale? Eh, am zis să aduc o pungă de cireşe la ăştia mici, că s-au copt. Şi primele cireşe apăreau din sacoşa mare, un pic ude de roua care picase peste ele cât fuseseră plimbate între cele două sate.

Cireşe pietroase, altoi făcut de tata în pui de vişin. Un cireş pentru mine, unul pentru frate-miu, ca să nu fie discuţii :D. De culoarea vişinelor, cu textura tare a cireşelor şi cu gustul pe care nu l-am mai întâlnit la niciun alt soi. Sau poate că ăsta este gustul amintirii. Mai întâi să mânânc, cireşele sunt peste tot în jurul meu, agăţate stoluri-stoluri de crenguţe. Pe urmă să culeg, cât mai multe, dacă nu se poate să iau cireşul acasă cu mine. Mă bat cu păsările - vrăbii, grauri, sunt la concurenţă cu viespile, albinele şi muştele. Să ai grijă, maică, să nu aluneci, să nu se rupă crengile sub tine. Am cules două găleţi. Mai sunt? Mai sunt! Venim şi duminica viitoare, saru'mâna!

S-a dus de mult tataia Gheorghe. S-a dus şi cireşul meu. S-a dus şi tata, între timp. În fiecare an cumpăr cireşe pietroase. Din Turcia, din Grecia, uneori şi din România. Aproape întotdeauna mă doare stomacul după ce le mănânc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu