Nu vă grăbiţi să credeţi că am dat în depresie, ştiu că bătrâneţea şi îmbătrânirea sunt considerate în genere nişte subiecte triste, mai bine de ocolit, decât de discutat, şi în orice caz de amânat. Dar azi dădu subiectul ăsta peste mine, şi cum nu eu aleg despre ce subiecte să scriu, ci ele aleg să intre pe blog (sic!), na, acum trebuie să scriu despre îmbătrânire.
De unde mi se trage? În niciun caz de la înmulţirea ridurilor, ridurile sunt frumoase şi dau expresie (iac-aşa!) Nici de la faptul că mai nou îmi vine să plec din club la ora la care alţii abia se gândesc să vină. Nici de la... nici de la..., ci de la... un film cu adolescenţi. Da, asta a fost: am văzut un film cu adolescenţi şi m-am emoţionat. Mai rău, m-am înduioşat, ca o babă. Un film cu adolescenţi ce dansează, ce clişeu, o să spuneţi. True, doar că adolescenţii dansează în montarea spectacolului Kontakthof al Pinei Bausch, iar cu această ocazie sunt iniţiaţi în dansul modern. Uitaţi aici trailerul, ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc.
Ce anume emoţionează în povestea puştoaicelor/puştanilor care sub îndrumarea celor două asistente ale Pinei Bausch încearcă să înţeleagă spectacolul şi rolurile pe care trebuie să le pună în scenă? Un spectacol despre dragoste, emoţie, comunicare, relaţii, moarte. Lipsa lor de experienţă este înduioşătoare. Absenţa resurselor în a exprima emoţii şi stări complexe despre nişte lucruri pe care nu le-au trăit sau le-au trăit în prea mică măsură. Goliciunea şi mimetismul interpretărilor, pe alocuri. Una dintre protagoniste asta şi spune, că sunt momente în care mimează, fiindcă nu poate interpreta cu adevărat. Străduinţa lor de a trece dincolo de ceea ce nu au trăit încă şi bucuria/mirarea de a descoperi ceva ce poate exista. În interviurile luate mulţi dintre ei spun că nu au fost niciodată îndrăgostiţi, că nu ştiu ce este dragostea, alta decât cea a părinţilor, că au o prietenă, da, dar nu a mângâiat-o niciodată aşa tandru cum face în spectacol, că singurele repere legate de exprimarea afecţiunii sunt date de mamă şi cele două pisici. Pe scurt, m-a mişcat tocmai ce mi se părea că lipseşte, emoţia lor venită mai mult din anticipare... Semn clar de îmbătrânire din partea mea :)
M-am întrebat de ce au ales autorii să facă acest film şi nu celălalt film. Fiindcă a existat o a doua punere în scenă a aceluiaşi spectacol, de fapt prima în ordine cronologică, având drept protagonişti femei şi bărbaţi cu vârsta de peste 65 de ani. Cred că mi-ar fi făcut mai multă plăcere să văd un documentar despre realizarea acelui spectacol. Aş fi vrut să aud ce au de spus despre emoţii, moarte, dragoste şi relaţii nişte oameni care au şi trecut prin toate acele lucruri. Asta fiindcă în mod clar şi hotărât, experienţa mi se pare mai sexy decât anticiparea. Iar dacă între timp mai şi îmbătrânesc, ei bine... e bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu