luni, 9 mai 2011

Colecţia de proaste practici

Nu-mi propusesem să insist pe tema cunoaşterii şi promovării patrimoniului cultural românesc, dar iată că subiectele mă caută ele pe mine mai mult decât le caut eu pe ele. Recent am fost în vizită la un mic muzeu din Bucureşti, nu spui care, fiindcă nu vreau să ajungeţi să priviţi locul respectiv din prisma a ce voi povesti eu. E o casă-muzeu foarte frumoasă, cu lucruri valoroase. Era vorba de o vizită de grup, o aranjasem dinainte, telefoane, mailuri de confirmare, totul părea ok. Ajungem acolo la ora anunţată, cioc-cioc, da, apare gazda, bună ziua, bună ziua, dar un coordonator aveţi, sigur, eu sunt persoana, şi încep urletele. !!!!!!!!! Exact! Vreme de cinci minute mi-a fost dat să aud, în faţa grupului pe care îl însoţeam, ce gest impardonabil comisesem, căăăăăăci, potrivit urlătorului, ar fi trebuit să ajungem cu o oră mai devreme, ceea ce era îngrozitor, inacceptabil, îi rănea structura lui interioară formată potrivit spiritului german, în vreme ce eu, plutind în plin balcanism şi ajungând cu o oră mai târziu decât ora la care ne aştepta, mă uitam la el uluită, stupefiată şi blocată la nivel de reacţii. Cum eram acolo în calitatea anunţată de conducător de grup, am rezistat pornirii de a face stânga împrejur şi a ieşi pe uşă în acel moment. Cum s-a derulat restul vizitei? Păi cu un val de informaţie (+), livrată fără un fir coerent al discursului (-), asta în ciuda mult clamatului spirit german al gazdei, în care permanent ni se bătea obrazul pentru lipsa noastră de cultură, respectiv nu citisem cele 2000 de volume obligatorii oricui voia să pătrundă în acest panteon cultural (aici pun vreo 20 de minusuri). Şi mă opresc aici şi nici nu aş fi spus această poveste daaaacăăă...

Dacă azi dimineaţă nu aveam drum la un alt muzeu bucureştean, unde trebuia să mă întâlnesc cu cineva de la relaţii cu publicul (sic!) pentru a programa, aţi ghicit, o vizită de grup. Întâlnirea era aranjată, mailuri, telefoane în prealabil, ştiam deja că nu o să fie ok (haha!). Intru, spun că o caut pe cutariţa, paznicul zice că nu-i în birou, dar o sa vină şi-mi zice el. Apare cutariţa, buna ziua (eu), cine sunteţi (ea), păi sunt... (eu), a, da, intraţi (ea). Şi intrăm în birou, unde ea se tolăneşte la biroul ei şi-mi zice da, vă ascult, iar eu arunc o privire în jur, nu văd niciun scaun şi-mi dau seama că nu are nicio intenţie să mă invite să iau loc, aşa că stau în picioare cu ghiozdanul în spate, geanta pe umăr, umbrela în mână şi haina udă de ploaie pe mine, ca o şcolăriţă care a venit să ceară învoire la doamna directoare, nehotarâtă ce reacţie să am, atât mi se părea de incredibil acest comportament. Până la urmă rostesc cuvintele pe care trebuia să le rostesc, fără detalii, ea spune cuvintele pe care putea să le rostească, treburile sunt aranjate. Şi plec de-acolo oscilând între enervare şi amuzament, la cât de suprarealist a fost momentul, dar în definitiv este luni dimineaţa, e mai bine să nu.

Ce se poate face cu aceşti oameni, pentru care nici măcar bunul simţ nu mai funcţionează? Căci eu încep să am fantezii legate de programe de re-educare forţată, zău, şi mă ofer să fiu şi şefă de lagăr!

Un comentariu: