Să cunoaştem istoria patriei (II)

Lecţia numărul trei: Brătienii

Conacul Brătienilor se află la câţiva kilometri de cel al Goleştilor, la Ştefăneşti. Am trecut pe lângă el ca gândul şi ca vântul, din lipsa de marcaj, evident. Noroc cu nişte oameni binevoitori de la cârciuma ieşită în cale care ne-au îndreptat în direcţia cea bună. Vila Florica este parte din domeniul Brătienilor, găzduieşte în prezent Centrul de Cultură Brătianu şi a fost revendicată şi câştigată în instanţă de către moştenitori. Deja pe locul fostei vii se găseşte un cartier de case nou ridicat, căci Ştefăneştiul este la o aruncătură de băţ de Piteşti, deci interesant pentru afaceri imobiliare. Ferma, aflată în paragină, este cea din imaginea de mai jos şi a fost şi ea vândută, destinaţia ce urmează să-i fie dată de către noii proprietari fiind încă necunoscută.

Mergem prin parcul superb şi bine întreţinut şi ajungem la vila Florica. Nu am poze de-acolo, nu am mai plătit taxa de fotografiere, dar Centrul Cultural are o pagină de internet unde se găsesc suficiente imagini. La drept vorbind, pagina lor de internet este din punct de vedere al informaţiei oferite mai bună decât experienţa directă pe care am avut-o acolo. Gazda noastră ne-a întâmpinat cu amabilitate şi ne-a întrebat dacă pe lângă vizită dorim şi ghidaj. Siguuuuur! Plină de bunăvoinţă gazda noastră. Cu ghidajul mai slăbuţ, deşi istorie a familiei cunoştea, ca şi informaţii de bază despre istoria conacului, dar parcă nu reuşea să le pună cap la cap într-o poveste închegată. La final cerem să vedem şi magazinul de suveniruri, că poate mai aprofundăm subiectul aşa, dar acolo găsim aproape exclusiv produse de artizanat, făcute cu ocazia diverselor cursuri şi ateliere organizate de centrul cultural. Niciun suvenir despre Brătieni, niciun pliant, nicio cărticică, doar nişte mape în care se găseau nişte foi scoase la imprimantă. Faute de mieux, le-am luat pe-alea...

La rubrica ştiaţi că: pe faţada vilei Florica sunt încrustate fragmente de sculpturi antice, în partea dreaptă capitelii de coloane aduse de la Histria, iar în partea stângă un basorelief, o reprezentare a cavalerului trac adusă de la Sarmizegetusa.

La plecare pun iar întrebările despre slugerul Muşat şi conacul brâncovenesc. Aflu că există nişte ruine ale unui conac brâncovenesc, într-o stare destul de proastă, singurul gest fiind făcut de către profesorul de istorie din sat, care împreună cu elevii lui a montat acolo o plăcuţă. Nu avem vreme să mai cercetăm şi ne continuăm drumul spre Curtea de Argeş.

Lecţia numărul patru: Curtea de Argeş - muzeul

Pe strada principală din oraş clădirile arătau cumva atunci când au fost ridicate, la început de secol. Acum arată aşa cum vedeţi mai jos.


Oprim la Biserica Domnească ctitorită de Basarab I. În parcare un turist singuratic moţăie în maşină cu un ghid pus pe ochi. Chioşcul de informare turistică pare lipsit de speranţă. Programul de vizitare este până la ora 18, vedem pe poartă. Biserica este închisă, dar are un bilet în uşă. Nu, nu celebrul bilet cu "Vin în 5 minute", ci unul care spune că pentru a vedea interiorul să ne adresăm vis-a-vis, la Muzeul Municipal. Uşa de termopan a Muzeului este însă bine închisă, programul de funcţionare nu este afişat, iar orele sunt 16 trecute fix.


Lecţia numărul cinci: Curtea de Argeş - mănăstirea

Un pic mai la vale ajungem şi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Poarta e deschisă, forfotă de oameni veniţi să viziteze sau care doar se plimbă prin parcul din jur. Chioşcul de la intrare vinde bilete, suveniruri, obiecte religioase şi de cult, icoane, cărţi cu subiecte creştin-ortodoxe. Nu lipsesc cărţile despre arta religioasă, un pic cam prea puţine şi prea academice pentru gustul meu, dar totuşi prezente la raft. Deh, fiecare îşi trage spuza pe turta lui, cum se zice.



Biserica este emoţionant de frumoasă. Sunt uimită de motivele islamice din ornamentaţia de exterior, sunt şi mai uimită când descopăr interiorul. Schele acoperă o parte dintr-un perete. Aflu de pe o plăcuţă că ultima dată a fost restaurată în 1886 şi-mi pică falca la propriu: cu excepţia unor porţiuni de zid unde se văd infiltraţii, pictura îmi pare aproape impecabil conservată. La uşă un domn echipat cu burtă şi cu tricou de nailon mulat peste îl întreabă pe supraveghetor despre Ana lui Manole. Cu o voce educată şi un ton deloc pedagogic, acesta îi explică ce poate vedea în incintă. Trag cu urechea, dar nu intru în vorbă, deşi mă frământă să întreb care-i explicaţia pentru aspectul oriental al construcţiei. Observ că biserica este încă folosită drept lăcaş de cult, dar slujbele de zi cu zi sunt ţinute într-o altă biserică, unde se găsesc şi moaştele sfintei Filofteia. Mergem şi acolo, observăm la lucru mecanismele turismului cultural-religios. Prin parc, din difuzoare se aude muzică religioasă şi remarc gestul făcut totuşi cu gust: sunt cântări bisericeşti culte şi nu simpla difuzare a slujbei din interior. Poate e cazul ca şi alte instituţii să studieze şi să se inspire din marketingul mănăstiresc, căci văd că modelul funcţionează excelent, cel puţin aici.

Plecăm şi rumeg în continuare senzaţiile în care bucuria de a fi fost acolo se amestecă cu frustrarea. O imagine nu reuşeşte să-mi iasă din minte şi zău că aş vrea o explicaţie pentru asta: de ce prima asociere pe care am făcut-o când am văzut biserica lui Neagoe Basarab a fost cu Moscheea Albastră din Istanbul? Sigur e o lecţie de istorie la mijloc, iar eu am ratat-o. Din nou.