Cum era să mă sinucid din greşeală

Săptămâna trecută anunţam cu entuziasm cum urmează să intru eu într-un program de revigorare fizică şi spirituală, partea fizică fiind legată mai ales de lucrul cu muşchii, cea spirituală din satisfacţia pe care invidia generalizată la adresa mea mi-o va genera :D

Astăzi am hotărât să trec la fapte, iar în cinstea evenimentului mi-am cumpărat şi o pereche nouă de adidaşi. Buuuuun, aşadar plec în trombă de la birou (ca de obicei când sunt grăbită, cum dau să ies pe uşă apar câteva mailuri sau telefoane cu chestiuni ce nu suferă amânare, ha!) şi ajung la sală aproape la timp. Îmi pun echipamentul şi păşesc în sala de unde se auzea că fetele începuseră deja antrenamentul. Aveam de gând să mă duc la ora de Pilates, un program "ce poate fi parcurs cu succes de catre orice clienta, indiferent de nivelul de rezistenta fizica", adică şi de cele cu nivel ce tinde spre zero, presupun eu. Numai că ce văd în faţa ochilor este un grup de domnişoare ţopăind în sus şi-n jos pe nişte platforme de step. Îmi zic că oi fi greşit eu ora/ziua, dar că aia e, dacă tot sunt acolo să încerc, că n-oi muri. După cam 5 minute încep să mă întreb dacă asta chiar e o presupunere validă. După vreo 10 minute încep să mă bântuie gânduri negre şi să sorb din priviri ceasul de perete (cuuuuuum? numai atât a trecut?!). După încă 10 încep să am viziunea propriei extincţii. Cam la jumătatea programului realizez că singura posibilitate de a supravieţui acestui infern este să ajung să arăt ilegal de bine (un risc pe care nu sunt prea tentată să mi-l asum, nu, nu!). Înainte ca ora să se încheie (de fapt vreo 50 de minute) simt deja că s-a instalat o febră musculară monstruoasă. La sfârşit, văd cum se deschide o uşă şi din sala vecină ies participantele de la cursul de Pilates!

Da, ştiu, aş fi putut totuşi să întreb! :(

P.S. M-am târât spre casă, cu picioarele tremurând la fiecare pas. Când am ajuns, am realizat că am febră musculară până şi la palme şi antebraţe!

Lecţii de-motivare

În cazul în care simţiţi că un lucru care vă ocupă sau preocupă vă stârneşte un interes sau entuziasm deosebit, care tinde să vă şi motiveze în a acţiona în respectiva direcţie, sau e vorba de ceva la care vă face plăcere să lucraţi, iar aceste simptome vă sperie şi vă îngrijorează, cu siguranţă aţi ajuns să vă întrebaţi cum să faceţi să vă mai micşoraţi din interes, motivare şi entuziasm.

Păi, nu-i deloc greu. De fapt, e foarte simplu: în jurul vostru se vor găsi cu siguranţă suficiente persoane care să vă ajute în acest sens. Şi cu nişte exerciţii foarte simple, rezultatul este aproape garantat. Mă rog, asta dacă nu faceţi parte din acea specie ostilă influenţelor străine şi care o ţine lungă cum că perspectiva în care se plasează e justă sau că măcar merită explorată.

Exemplu practic: discutaţi cu persoana identificată drept un potenţial de-motivator şi explicaţi-i că încercaţi să faceţi ceva nou (pe un subiect/domeniu oarecare). Acum, dacă aveţi norocul să daţi peste un de-motivator autentic şi profesionist, ea/el vă va spune franc că e imposibil, că este superflu să încerci, că doar re-inventezi roata şi, argumentul cel mai tare, că totul a fost deja făcut în privinţa respectivă. În cazul mai puţin fericit, de-motivatorul va alege varianta soft - care uneori s-a dovedit că are efecte perverse, fiindcă îi înverşunează şi mai tare pe cei vizaţi - şi accentuează dificultăţile care îţi apar în cale, costurile imense, beneficiile practic invizibile etc.

Puteţi apela la această soluţie ieftină şi la îndemână oricând, dar mai ales când simţiţi că sunteţi pe cale să vă angajaţi în vreo acţiune care riscă să vă modifice şi/sau influenţeze cadrul-mental-cel-bine-bătut-în-cuie-pentru-totdeauna.

Mult succes!

Update: şi nu uita că şi tu poţi face asta, şi tu poţi fi un de-motivator pentru o persoană care debordează de entuziasm, simte că are energie, iniţiativă şi dorinţă de schimbare! Ajută-l/o să uite toate astea! :)

Fitness pe bune

Doamnelor şi domnilor,

Îmi face plăcere să vă anunţ că săptămâna viitoare voi începe noul meu program de pregătire fizică, ce urmează să mă transforme (cu siguranţă!) în mândra posesoare a 8 pachete de muşchiuleti abdominali de toată forţa şi frumuseţea, menite să stârnească invidia voastră, în special a celor care frecventaţi de ceva vreme sălile de sport (haha!).

Cum de am luat această hotărâre ero(t)ica? Mâna destinului? Nu ştiu. Dar săptămâna trecută Simona Tache a lansat pe blogul ei un concurs în care a pus la bătaie drept premii 3 abonamente pe trei luni la o sala de fitness. Aţi ghicit, sunt una dintre câştigătoare :D

Aşadar, ca fluturaşii, fetele, sau ca vrăbiuţele: cu ce să încep? cu Tae Bo sau cu Pilates?!

Ficţionar explicativ (I): învăţare activă

Mulţi dintre termenii folosiţi în educaţie şi formare sună teribil a limbaj de lemn pentru necunoscători şi, ce-i drept, nici cei care lucrează în domeniu nu fac eforturi să-şi exprime ideile mai firesc, mai fără jargon. Including myself. Aşa că am hotârât că este în interesul celor 4 cititori ai acestui blog, ca şi al meu personal hihi!, să iau nişte termeni, mai ales dintre cei des folosiţi, şi să încerc să-i explic eu cu vorbele mele. Sau cu ale altora, în cazul în care sunt mai inspirate. :)

Acesta nu-i un dicţionar, ci doar perspectiva autoarei acestui blog. Dacă vreţi nişte explicaţii mai academice, ask google.

Azi am dat peste o definiţie concisă a ce înseamnă învăţare activă: să înveţi cu toate simţurile, prin intermediul unei acţiuni. Să devii mai conştient de propria persoană, de persoanele alături de care înveţi şi de subiectul învăţării.

Vi se pare suficient de ne-academic? Mai rămâne să dau o definiţie a ce anume se înţelege prin acţiune :))))))

Am impresia că în loc de explicaţii, voi ajunge tot la întrebări. Hmmmm....

Monologul exterior şi dialogul interior

Săptămâna asta m-am enervat răăăău, da' răăăăău de tot, lucru care mi se întâmplă totuşi rar. Dar pe când mă aflam în culmea enervării, mi s-a întâmplat un lucru bun: am avut unul din acele momente în care hotărăşti să faci altceva decât să laşi proasta dispoziţie să-ţi dicteze programul. :) Motivul nervilor cred că nu prea contează în fond, chiar dacă efectele şi manifestările au fost pe alocuri dramatice (da, m-am şi certat cu cineva!). Este din categoria suficient de cunoscută unui număr suficient de persoane: cum plătesc eu contribuţii la bugetul de stat, ca să primesc în schimb nişte servicii mizerabile. Şi cum am impresia că vorbesc singură, cu nişte oameni care la rândul lor par a vorbi singuri...

Ce a schimbat cursul zilei a fost unul din momentele de Stop, cum aveam să aflu peste puţină vreme că sunt numite în coaching. Stop înseamnă să faci un moment de pauză în care îţi opreşti reacţiile declanşate ca urmare a ce vor/fac/spun ceilalţi, pentru a te replia şi a începe să acţionezi ca urmare a ce vrei tu. Înseamnă decuplarea de la context, de la impulsul pe care îl primeşti din exterior, din partea celuilalt, pentru a-ţi căuta propriul impuls. Pentru mine momentul de Stop a însemnat că-n loc să mă las stăpânită de starea aia foarte proastă şi să ma duc acasă să-mi rumeg nervii, m-am calmat şi am mers la unul din atelierele din cadrul Săptămânii Internaţionale a Coachingului. Şi bine am făcut, căci uite aşa am aflat că potrivit teoriei lui Tim Gallwey - the Inner Game, orice om are două voci interioare, cea a Eului primar - care este critică şi evaluativă, şi cea a Eului secund, reprezentând potenţialul nostru, ceea ce ne dorim şi aşteptăm de la viaţă. Cu toate astea, cei care au impresia că aud mai mult de două voci în forul lor interior sunt sfătuiţi să consulte un psiholog ;). Aceste voci ale celor două Euri se află în competiţie pentru controlul asupra vieţii noastre, dar în cea mai mare parte ne aflăm sub influenţa Eului 1, căci acesta se bucură de cea mai mare atenţie încă din fragedă pruncie, de când părinţii stau toată ziua cu gura pe tine cu ce să faci şi să nu faci ca să devii un om bun şi drept, harnic şi cinstit, sau măcar să nu devii un mare luzăr care consumă oxigenul degeaba, etc. and so on. Aşa suntem (de)formaţi de mici să privim lumea şi pe noi înşine :)

Aflaţi cam tot timpul sub presiunea Eului 1, care ne urmăreşte cu vocea lui critică şi ne inhibă, nu-i de mirare că sfârşim de multe ori prin a face lucruri departe de cele pe care ni le dorim de fapt. Şi totuşi, nu-i musai să fie aşa. (Cam asta este şi ideea din spatele majorităţii comediilor mai mult sau mai puţin romantice made in Hollywood, probabil de-aia au aşa succes la public.) Cine câştigă în jocul interior, depinde de nivelul de inteligenţă emoţională, de capacitatea noastră de a crea un spaţiu în care Eul 2 să se poată manifesta. Iar cadrul pentru realizarea acestui lucru se bazează pe trei elemente: atenţia/awareness faţă de tot ce te înconjoară/ conştientizarea propriei persoane şi a contextului aşa cum este, alegerea propriilor scopuri şi încrederea în tine. Eh, aici voiam să ajung, căci asta a fost ideea care mie mi-a plăcut cel mai mult din cadrul acelei prezentări: atenţia/conştientizarea ca element curativ şi în acelaşi timp ceva ce poate fi antrenat. Ce este tricky în faza de conştientizare e faptul că ea poate fi de fapt falsă, adică ea se poate baza tot pe conţinut de tipul celui generat de Eul critic, iar efectul să fie exact pe dos: în loc de eliberare, şi mai multă presiune şi stres. Este nevoie de o conştientizare nu la nivel raţional, ci senzorial, emoţional, empatic. Fiindcă asta întrerupe fluxul intern de gânduri critice şi evaluative şi ne face să acceptăm realitatea/contextul, facându-ne să ne comportăm ca atare. Adică ne ajută să câştigăm partida cu noi înşine. ;)

PS. Acest articol exprimă o înţelegere strict personală, limitată şi total din avion a conceptelor de coaching ale lui Gallwey, ale cărui cărţi recunosc că nu le-am citit. Încă. Aşa că dacă printre cei 3 cititori ai acestui blog se află şi un cunoscător al abordării cu pricina, poate capăt şi eu nişte lămuriri suplimentare. Sau pur şi simplu nişte lămuriri :)

Proiecte şi oportunităţi

Astăzi mi-am început ziua de lucru cu o întâlnire şi am încheiat-o cu o întâlnire. Ambele legate de posibilitatea de a coopera în cadrul unor proiecte de educaţie şi cultură în care sunt implicată în prezent.

Prima întâlnire. O doamnă spre cincizeci, cu o haină de blană grea peste puloverul cu paiete. Întâlnirea avea loc la insistenţele ei. Doamna întreabă despre ce e vorba în proiect, i se explică pe scurt, până aici nimic nou, e ca în toate proiectele, comentează ea scurt şi total lipsit de abilităţi de vânzare. Spun vânzare, deoarece scopul nemărturisit, dar curând revelat, al vizitei doamnei cu pricina era fix vânzarea de servicii de publicitate şi promovare în cadrul publicaţiei pe care o realizează lunar. Aşa că doamna intră direct în business şi întreabă cum am putea colabora, în vreme ce eu încă nelamurită şi oarecum suprinsă încerc să formulez un răspuns în termenii în care văd eu posibilă o colaborare. Ca să scutească timpul, doamna mă întreabă franc ce buget de promovare am în proiect. Încep să mă luminez cam pe unde se învârte discuţia şi găsesc o formulă de încheiere a întâlnirii, lucru dealtfel agreat foarte mult şi de către vizitatoare, care nu era acolo pentru exerciţii prelungite de cunoaştere reciprocă şi era probabil oarecum dezamăgită de lipsa mea de cooperare în a pune pe masă sumele pe care aş fi fost dispusă să le subcontractez. By the way, sumele cu pricina sunt minuscule şi nu implică de niciun fel cumpărarea de spaţiu publicitar, sic! Şi în niciun caz în jalea aia de revistă!

A doua întâlnire. Un tânăr până în douăzeci şi cinci de ani, nu am reţinut bine dacă încă student sau proaspăt absolvent. Venit în calitate de reprezentant (dar nu angajat!) al unei instituţii care pune la cale un proiect de încurajare a voluntariatului. Omul venit să caute resurse, prin asta înţelegându-se parteneriate instituţionale, resurse umane, financiare şi materiale. Ţine să se prezinte şi să-şi explice prezenţa şi implicarea în proiect prin parcursului lui anterior, experienţele profesionale ca PR-ist, ca jurnalist, ca voluntar implicat în diverse activităţi ale unor organizaţii pentru tineri. Despre ce au însemnat aceste experienţe pentru el, ce a extras din ele, cum vrea să le valorifice. Despre obiectivul lui de carieră, de carieră, nu de job! a ţinut să precizeze. :) Despre felul în care se motivează în munca pe care o face şi despre felul în care abordează nereuşitele. Despre cum crede el că se pot face lucruri bune. Şi inclusiv despre faptul că simte că nu are întotdeauna abordarea potrivită în ceea ce priveşte leadership-ul. Şi-mi explică că asta e doar o primă întâlnire, să ne cunoaştem, lucrurile se vor dezvolta pe parcurs, acum doar încercăm să vedem câteva puncte în care ideile noastre se ating şi comunică. Sper că vor comunica în continuare :)

Adulţi fără abilităţi de viaţă

Multă vreme produsele şi serviciile educaţionale pentru adulţi provenind din Occident, în special din SUA, mi-au provocat mirare şi un fel de condescendenţă cu privire la utilizatorii lor: avalanşa de help-yourself book-uri în care ţi se descriu în amănunt şi pas cu pas ce să faci şi cum să faci, pe o varietate de subiecte ce acoperă de la cum să economiseşti, chiar dacă ai venituri modeste, la cum să devii milionar cu o investiţie minimă şi de la cum să-ţi găseşti dragostea adevărată şi partenerul de viaţă potrivit, la cum să treci printr-un divorţ; armatele de gurus venite să "predice" cum să devii om de afaceri de succes, părinte împlinit, gospodină desăvârşită, investitor strategic sau orice altceva; tipurile de cursuri şi stagii de formare propuse, la nişte preţuri deloc prietenoase (mi-a rămas în minte anunţul unui curs care promitea să-i înveţe pe participanţi să meargă pe cărbuni încinşi drept tehnică de întărire mentală şi concentrare, la un preţ care atingea mia de euro). Filmele produse de Hollywood arată o lume în care mersul la psiholog, psihanalist, consilier, coach este o practică adoptată pe scară largă, de cei care-şi permit, of course, la fel de firească precum mersul la doctor, relaxarea la spa, practicarea sporturilor de întreţinere etc. Treptat în limbajul curent al anumitor medii socio-profesionale de la noi au început să-şi facă loc termeni precum dezvoltare personală, inteligenţă emoţională, comunicare interpersonală, asertivitate, NLP, analiză tranzacţională etc. Idei şi concepte provenind din multitudinea de teorii de psihologie, psihanaliză, sociologie, antropologie, educaţie şi ştiinţele comportamentului dezvoltate în ultimii 150 de ani, distilate şi împachetate pentru maximă accesibilitate, au început să fie promovate şi să fie folosite drept mijloace de auto-promovare de către cei care au adus şi pe la noi profesiile de formator/trainer, business coach, personal coach şi consilieri pe varii probleme.

Lumea din care proveneau aceste idei şi practici mi se părea greu de înţeles, latura lor comercială mi se părea ridicolă şi nici în ruptul capului nu pricepeam de ce ar da cineva aşa grămezi de bani pentru nişte chestiuni care ţin pur şi simplu de bun simţ, de o judecată sănătoasă şi una peste alta, de felul în care percepi, înţelegi şi te raportezi la ceilalţi. Credeam sincer că astea sunt lucruri cu care vii de-acasă, nu?! Între timp am mai trecut şi eu câţiva ani pe răboj (nu prea mulţi, hehe!), am privit cu ceva mai multă atenţie în jur la societatea în care trăiesc, am încasat un număr de şuturi în dos, am făcut poate şi câţiva paşi înainte şi am priceput că toate aceste lucruri sunt întemeiate pe nevoi reale, pe care de multe ori nu reuşim să le acoperim din nicio altă sursă. Atunci când reuşim să conştientizăm că ele există. Unul dintre marile şocuri de înţelegere pe care le-am avut a fost să descopăr că parcursul meu educaţional şi formativ nu-mi oferă decât o mică parte din abilităţile de care am nevoie în viaţa de adult. Există acum în România o oarecare discuţie (că nu-i pot da chiar numele de dezbatere) pe tema introducerii abilităţilor de viaţă în programa şcolară. Să sperăm că demersul va avea succes şi viitoarele generaţii vor primi sprijinul necesar. Cum rămâne însă cu cei ajunşi deja la maturitate, în special cei de peste 30-40 de ani, generaţiile stării de tranziţie? Părinţii noştri ne-au pregătit cât au putut ei de bine (cei care ne-au pregătit!) pentru o lume care nu mai există. Iar cea în care suntem în prezent este neaşezată. Nimeni nu ne-a învăţat vreodată ce avem nevoie pentru a avea o viaţă bună în aceste condiţii, învăţăm din mers şi după ureche. Cei care învăţăm. Sau plonjăm în nefericire ca stare permanentă şi de neînlăturat. Şi ne plângem de milă, în tristeţea situaţiei noastre de adulţi insuficient pregătiţi pentru viaţă.

Pentru a vă face cât de cât o idee ce-s abilităţile de viaţă sau life skills, le aveţi aici prezentate de UNICEF.