Lanţul amintirilor

Nu e vorba despre filmul ăla bollywoodian care a fost un super-mega-blockbuster când a apărut în cinematografele româneşti prin anii 70 şi pe care, drept să spun, nu mi-l amintesc, dacă l-oi fi văzut vreodată. Dar zilele astea sunt voit-forţat în plin exerciţiu de cartografiere a memoriei personale, un bun prilej de a vedea cum şi dacă funcţionează clişeul-metaforă al lanţului.

Exerciţiul sună cam aşa: mai întâi vă trasaţi conturul propriului corp pe o bucată de hârtie suficient de mare cât să vă regăsiţi acolo în mărime naturală. Sau, mai bine, cereţi altcuiva să o facă, în vreme ce voi staţi întinşi pe podea, pe foaia de hârtie. Acum sunteţi în faţa foii pe care este trasată o singură linie, cea care vă reprezintă. Sarcina voastră este de a ordona în interiorul acestui contur toţi anii vieţii voastre, alături de câte o amintire. Trebuie, aşadar, să vă scotociţi memoria, să o întoarceţi pe o parte, pe alta şi chiar pe dos, dacă este nevoie, să o scuturaţi până găsiţi cel puţin o amintire pentru fiecare an al vieţii voastre. Creaţi o asociere între acel an/acea aminitire şi o parte a corpului vostru. Nu trebuie să folosiţi vreun criteriu de apreciere, să argumentaţi cumva alegerea. Intuiţia proprie este de ajuns.

Ajunşi în acest punct, vă daţi seama că treaba e cam al dracu' de complicată. Amintiri sunt o grămadă, dar chemate la ordin, ele refuză să se prezinte. Există unele strategii pentru a le face să răspundă. O putem lua evenimenţial, de exemplu, rememorând momentele marcante ale vieţii. Ce înseamnă moment marcant, aici fiecare îşi dă propriul răspuns: de la prima dată când mi-am pus părul pe moaţe, la prima dată când am făcut sex, de la căsătorie la naştere şi moarte, de la decizii dramatice care schimbă viaţa, la întâmplări aparent insignifiante, care rămân agăţate de minte fără un motiv identificabil. Cei cărora acest algoritm le pare prea plin de clişee, prea instituţionalizat, pot încerca rătăcirea liberă printre amintiri. De câte ori întâlneşti una cu un contur suficient de precis, o întrebi politicos: dar dvs. din ce an sunteţi? Nu se ştie dacă primeşti din start un răspuns la fel de politicos şi de clar, aşa că trebuie să fii gata şi pentru aplicarea unor metode complementare: de învăluire (se aduc în joc elemente suplimentare, din afara amintirii propriu-zise), de poziţionare (a, deci tu te-ai întâmplat înainte de..., dar după ce...), de flatare (ce drăguţ, tu eşti aminitirea despre...)

În funcţie de înclinaţii şi caracteristici individuale, se poate ca mai frecvent să se prezinte la apel amintirile de un anumit tip. Mai nasol e cu cele neplăcute, triste, dureroase, jenante, umilitoare, care tind să fie şi printre primele care scot capul din mulţime. Uneori îţi vine să le întorci spatele, să o rupi la fugă, să te răsteşti la ele să tacă dracului din gură, că eşti satul/ă de ele. În final, resemnat/ă, le dai şi lor numere de ordine, fiindcă îţi propui să înşeli pe cât de puţin este posibil într-un asemenea joc de oglinzi.

Fiecare an şi fiecare aminitire trebuie notată. Treptat, spaţiul alb se umple, subiectiv şi oarecum simptomatic. Priveşti şi te miri. Totul e acolo, distribuit pe mâini, picioare, cap şi trunchi, cu mari spaţii albe sau, dimpotrivă, complet acoperite de scris, desene, semne. Habar n-aveai cum navighează mintea ta în propriul ei interior. Acum vezi. Poate simţi, ca mine, cum amintirile din copilărie, desi eterice şi pufoase, se lasă totuşi grele pe picioare, adolescenţa se aşează pe şolduri şi coapse (mda, ştii că de acolo se dă jos cel mai greu!), mâinile captează o bună parte din experienţele de mobilitate (prima dată la...), în vreme ce între inimă, plexul solar şi sex se înşiră amintiri pe care numai o spălare de creier le-ar putea îndepărta. Rămâne capul, umplut doar de semne de întrebare în dreptul vârstei de 33. Harta e gata. E gata?! Nu, un roi întreg de amintiri se ridică, stârnite de manevrele de identificare şi recunoaştere, şi bâzâie iritant. Pe unele le împerechezi cu cele deja trecute pe hârtie, altora, cu toată bunăvoinţa, nu le poţi găsi anul potrivit. Mofluze, unele se potolesc. Altele continuă să lanseze atacuri înţepătoare şi să ceară o soluţie. Poţi încerca să le păcăleşti, să le promiţi zâmbind strâmb că până data viitoare or să primească şi ele un loc propriu în spaţiul biografiei tale. Care data viitoare? Păi am uitat să vă spun, acesta este un exerciţiu din cadrul laboratorului de dramaturgie Scrie despre tine, în care participanţii învaţă să scrie poveşti pornind de la propriile elemente biografice. Iar aceasta a fost prima întâlnire.

Ocupaţia mea de weekend, cetăţenia activă

Priveam ninsoarea pe fereastră, răsfoiam o carte cam tristă şi nu mă puteam hotarî dacă am sau nu suficient chef să fac o prajitură cu cremă de lămâie, când sună telefonul. Sună fixu', Romtelecomul adică. Acum, când sună fixu' într-o zi de joi, în amiaza mare, ştiu din capul locului că în privinţa autorului apelului sunt numai trei posibilităţi: a) o firmă de cercetare de piaţă care face un sondaj de opinie, b) o firmă de recuperare de credite, care ar vrea să mă duc eu la vecinul Gică la uşă şi să-i zic că "a uitat" să-şi plătească ratele la bancă şi c) Romtelecom în persoană, care prin vocea robotului mă anunţă că am întârziat cu plata facturii. Asta pentru că cele trei persoane care au numărul meu de fix ştiu că în mod obişnuit eu nu am ce căuta acasă ziua în amiaza mare, într-o zi de joi, şi evident nu mă sună. De data asta era prima situaţie, o doamnă Xlescu de la firma Ylescu doreşte ca eu să particip la un sondaj şi mă întreabă dacă sunt de acord să răspund la câteva întrebări (întotdeauna operatorii spun "câteva întrebări" ca şi cum ar fi vreo 3-4, când în realitate sunt vreo 13-14) despre viaţa (sau a spus "piaţa"?!) socială şi politică din Bucureşti. În mod obişnuit sunt mare amatoare de anchete prin telefon, pentru mine sunt ca un fel de linie erotică, primesc cu maximă excitaţie intelectuală toate întrebările ţintite pe care mintea de marketer le-a produs. Privesc cu alţi ochi rezultatele unui sondaj publicate în presă, atunci când ştiu cum au fost colectate datele. Dar, de astă dată, am spus nu. Doamnă, am spus, nu pot da răspunsuri relevante la întrebările dvs., mă tem că nu am competenţa necesară.

Sunteţi indignaţi şi dezamăgiţi? Cum, eu nu trăiesc în Bucureşti? Nu mă preocupă problemele oraşului ăsta? Nu e datoria mea cetăţenească să cunosc ceea ce se întâmplă? Ba da, numai că drept să spun, eu mă simt supra-solicitată. Mărturisesc că nu sunt o bună cetăţeană şi mă auto-denunţ drept incompetentă şi delăsătoare în ceea ce priveşte îndatoririle mele cetăţeneşti.

Sunt parte din marea masă amorfă a locuitorilor acestei ţări, cel puţin aşa m-ar eticheta părerologii de meserie. Care părerologi umplu internetul şi televiziunile cu ce altceva dacă nu cu păreri: despre deficitul de democraţie, despre (ne)implicarea cetăţenilor în deciziile politice şi administrative de nivel local şi central, despre comunicarea deficitară dintre cetăţeni şi instituţiile statului, despre spaţiul public, despre lipsa spiritului civic la români, despre cât de dezamăgiţi sunt cetăţenii de clasa politică, despre cum ne-a deformat comunismul şi cum ne-a prostit televizorul (la care apar frecvent părerologii) etc. Cărtărescu anunţă că va renunţa la orice preocupare şi exprimare legată de viaţa politică, lucru care îl priveşte, din partea mea, părerologii îl etichetează imediat drept idiot. Sigur, termenul idiot are şi un alt înţeles, mai academic, căci părerologii sunt oameni citiţi şi opiniile lor sunt întemeiate adânc şi cu referinţe bibliografice: idiotes erau numiţi de către vechii greci, fondatorii democraţiei, cei care alegeau să-şi vadă de treburile lor private, personale, în loc să participe la politică.

Acum că tot a venit vorba de greci şi democraţie, am şi eu câteva observaţii elementare pe tema asta. Pe vremea când grecii au inventat democraţia, oamenii erau împărţiţi în cetăţeni, adică bărbaţi ce se ocupau cu treburile cetăţii, femei, adicălea nevestele lor ce aveau grijă de gospodăriile şi copii cetăţenilor, şi sclavi - bărbaţi şi femei responsabili cu producţia de bunuri şi servicii de care beneficiau cetăţenii şi familiile lor. Pe lângă ei, mai erau şi străinii. Un cetăţean celebru şi considerat model în vremurile moderne, dar nu neapărat şi în cele în care a trăit, a fost Socrate. Xantipa, nevasta lui despre care nu se ştiu prea multe, este adesea pomenită şi ea, ca anti-model pentru a ilustra conflictul dintre îngrijirea intereselor private şi celor publice. Între timp, democraţia s-a transformat şi a cunoscut unele progrese: sclavii şi femeile au devenit şi ei cetăţeni, cu străinii mai sunt unele probleme, dar există cel puţin proceduri clare pentru a-i trata şi integra în ordinea socială. O promovare socială şi politică pe scală largă, cum ar zice vreun părerolog. Cum ar veni, toţi sclavii sunt acum lorzi (o dau şi cu referinţe anglo-saxone, ca să nu se creadă că eu nu-s citită). Şi se aşteaptă ca ei să se şi poarte ca nişte lorzi, dacă tot au fost promovaţi politic. Ce păcat însă că au altceva de făcut.

Să facem un calcul. Într-o zi obişnuită din timpul săptămânii petrec 8 ore la muncă (cel puţin!), la care se adaugă 2 ore drumul dus-întors casă-birou, între 3 şi 4 ore treburile curente (cumpărături, gătit, mâncat, igienă personală, treburi mărunte prin casă) şi 8 ore somn, la modul ideal bineînţeles. Îmi rămân aşadar între 2 şi 3 ore zilnic pentru a mă relaxa, petrece timp cu prietenii şi rudele, participa la activităţi cultural-distractive, a învăţa pentru a rămâne la standardele profesionale care-mi permit păstrarea locului de muncă, îngriji de sănătate, informa cu privire la numeroasele şi complexele treburi ale oraşului şi statului. Cum am spus şi mai sus, cu ultima parte nu mă descurc prea grozav. Nu am încă familie, aşa că nu am pomenit nimic despre soţ şi copii, dar mă întreb adesea cum naibii reuşesc să facă faţă oamenii aflaţi în această situaţie ritmului de viaţă din acest oraş. Mai există însă şi weekendul, că doar de-aia statul democratic ne lasă două zile libere pe săptămână. În weekend am (in)suficient timp liber pentru a-mi rezolva treburile gospodăreşti şi personale, pentru oameni dragi care ar merita mai multă atenţie din partea mea, pentru relaxare şi distracţie, şi evident, pentru a citi şi analiza ACTA, legea sănătăţii, tratatul Schengen, politica agrara comună, tratatul de la Lisabona, codul fiscal şi cele 200 de ordonanţe de urgenţă auto-contradictorii pe care le emite săptămânal guvernul Boc, pentru a citi, semna şi scrie petiţii, pentru întâlnirile comitetului de bloc, pentru proteste, pentru implicarea în mişcări civice şi pentru convingerea prietenilor, rudelor şi vecinilor să facă la fel, pentru salvarea balenelor şi chiar şi a delfinilor, pentru monitorizarea activităţii aleşilor neamului, că ei sunt şi aleşii mei, indiferent dacă i-am votat au ba, pentru dezbaterea problemelor de interes general, dacă am cu cine, şi în genere pentru a face tot ceea ce nu am reuşit să fac în timpul săptămânii. Lucruri pe care îmi propun să le şi fac. Deocamdata o las pe weekendul viitor.

P.S. Dacă doriţi să comentaţi acest articol, aş aprecia evitarea etichetărilor, în special a celor de tipul idei de stânga, feminism etc. Sunt suficiente bloguri de părerologi unde vă puteţi exprima în acest sens. Mulţumesc!

P.S. 2 Off topic. Am făcut prăjitura cu cremă de lămâie, mi-a ieşit în sfârşit pandişpanul.