Lucruri mărunte

Mi-am petrecut ultima săptămână la Horezu, dar nu în vacanţă, ci cu treburi. În interes de servici, cum ar veni. La Horezu mai fusesem, vizitasem deja o parte din "obiectivele turistice", zona este foarte frumoasă. Nu vreau însă să vorbesc despre ce se poate vedea şi face acolo, probabil sunt suficiente bloguri pe net unde s-o fi scris despre asta. Şi mai ales nu o să vă pun placa cu "ce loc deosebit, păcat nu-i suficient pus în valoare", pentru că e un clişeu. Unul adevărat, dar fără valoare.

Horezu este un oraş cu vreo 7 mii de locuitori, adică cu greu se califică la statutul de oraş. E de fapt aşa, o comună ceva mai mare, în care cum treci de strada principală, unde se află toate clădirile administraţiei locale, dai peste case cu grădini şi livezi imense, de curţi cu păsari şi vaci. Când mergi la Horezu te duci, la drept vorbind, la ţară. Aşa că nu m-am mirat prea tare că de multe ori mi se spunea "săru'mâna" în loc de bună ziua :).

Locuri de muncă nu prea sunt, aşa că cine prinde un post de vânzător/vânzătoare la benzinărie sau supermarket zice, din nou, saru'mâna, chiar dacă are o diplomă de studii superioare. În rest, muncă sezonieră şi cea în gospodării sunt posibilităţile, asta dacă nu te hotărăşti să pleci. Pentru un salariu de Horezu un bucureştean probabil nici nu s-ar da jos din pat. Altfel, zona nu produce mare lucru, cu excepţia ceramicii din micile ateliere meşteşugăreşti - dar câtă ceramică poţi produce ca să ţii un oraş?! - şi a pensiunilor familiale, care funcţionează mai mult pe bază de ce pică, decât de programe turistice. În materie de servicii pensiunile şi crâşmele locale sunt încă în faza de pionierat, mai au cale lungă până la asigurarea unor servicii de calitate. Sigur, mai sunt şi prunii, din care localnicii fac o ţuică zice-se foarte apreciată. Dar asta individual, fiecare pentru consum propriu, prieteni şi neamuri :).

Casa de cultură a oraşului a fost refăcută recent pe bani europeni, canalizarea şi ea, alte câteva clădiri ale administraţiei sunt în renovare pe baza aceloraşi resurse. Centrul de informare turistică, deocamdată o cladire nouă şi goală, aşteaptă aprobarea unui alt proiect pentru a putea avea şi ceva informaţii în el. Tot aşa se aşteaptă aprobarea pentru proiectul de dezvoltare şi marcare a unor piste de biciclete în zonă, foarte potrivită pentru eco-ciclism.

M-am dus la Horezu pentru un curs de utilizare a computerului. Mă aşteptam să meargă prost, dintr-o mie de motive. Mă aşteptam să nu avem cursanţi, chiar dacă participarea era gratuită, sau să am în faţă un grup de oameni plictisiţi şi indiferenţi, aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Din fericire, scenariul a fost cu totul altul. Priviri concentrate în ecran, mâini crăpate, muncite, care mişcau stângaci mouse-ul, stat în tura de noapte, ca să prindă a doua zi orele de curs, progrese uriaşe la nivel individual, dacă măsurăm în raport cu punctul de pornire.

Plecăm în trombă, ca să prindem ultimul autobuz spre Râmnicu Vâlcea. De unde vii? mă abordează colocvial, fără reţineri, taximetristul bucureştean, câteva ore mai târziu. De la Horezu, răspund eu. Şi ce mai e pe la voi, pe la Horezu? Mai faceţi ţuică? Da, sigur, confirm eu, fără măcar să fi gustat din produsul respectiv...

Adulţi fără abilităţi de viaţă

Multă vreme produsele şi serviciile educaţionale pentru adulţi provenind din Occident, în special din SUA, mi-au provocat mirare şi un fel de condescendenţă cu privire la utilizatorii lor: avalanşa de help-yourself book-uri în care ţi se descriu în amănunt şi pas cu pas ce să faci şi cum să faci, pe o varietate de subiecte ce acoperă de la cum să economiseşti, chiar dacă ai venituri modeste, la cum să devii milionar cu o investiţie minimă şi de la cum să-ţi găseşti dragostea adevărată şi partenerul de viaţă potrivit, la cum să treci printr-un divorţ; armatele de gurus venite să "predice" cum să devii om de afaceri de succes, părinte împlinit, gospodină desăvârşită, investitor strategic sau orice altceva; tipurile de cursuri şi stagii de formare propuse, la nişte preţuri deloc prietenoase (mi-a rămas în minte anunţul unui curs care promitea să-i înveţe pe participanţi să meargă pe cărbuni încinşi drept tehnică de întărire mentală şi concentrare, la un preţ care atingea mia de euro). Filmele produse de Hollywood arată o lume în care mersul la psiholog, psihanalist, consilier, coach este o practică adoptată pe scară largă, de cei care-şi permit, of course, la fel de firească precum mersul la doctor, relaxarea la spa, practicarea sporturilor de întreţinere etc. Treptat în limbajul curent al anumitor medii socio-profesionale de la noi au început să-şi facă loc termeni precum dezvoltare personală, inteligenţă emoţională, comunicare interpersonală, asertivitate, NLP, analiză tranzacţională etc. Idei şi concepte provenind din multitudinea de teorii de psihologie, psihanaliză, sociologie, antropologie, educaţie şi ştiinţele comportamentului dezvoltate în ultimii 150 de ani, distilate şi împachetate pentru maximă accesibilitate, au început să fie promovate şi să fie folosite drept mijloace de auto-promovare de către cei care au adus şi pe la noi profesiile de formator/trainer, business coach, personal coach şi consilieri pe varii probleme.

Lumea din care proveneau aceste idei şi practici mi se părea greu de înţeles, latura lor comercială mi se părea ridicolă şi nici în ruptul capului nu pricepeam de ce ar da cineva aşa grămezi de bani pentru nişte chestiuni care ţin pur şi simplu de bun simţ, de o judecată sănătoasă şi una peste alta, de felul în care percepi, înţelegi şi te raportezi la ceilalţi. Credeam sincer că astea sunt lucruri cu care vii de-acasă, nu?! Între timp am mai trecut şi eu câţiva ani pe răboj (nu prea mulţi, hehe!), am privit cu ceva mai multă atenţie în jur la societatea în care trăiesc, am încasat un număr de şuturi în dos, am făcut poate şi câţiva paşi înainte şi am priceput că toate aceste lucruri sunt întemeiate pe nevoi reale, pe care de multe ori nu reuşim să le acoperim din nicio altă sursă. Atunci când reuşim să conştientizăm că ele există. Unul dintre marile şocuri de înţelegere pe care le-am avut a fost să descopăr că parcursul meu educaţional şi formativ nu-mi oferă decât o mică parte din abilităţile de care am nevoie în viaţa de adult. Există acum în România o oarecare discuţie (că nu-i pot da chiar numele de dezbatere) pe tema introducerii abilităţilor de viaţă în programa şcolară. Să sperăm că demersul va avea succes şi viitoarele generaţii vor primi sprijinul necesar. Cum rămâne însă cu cei ajunşi deja la maturitate, în special cei de peste 30-40 de ani, generaţiile stării de tranziţie? Părinţii noştri ne-au pregătit cât au putut ei de bine (cei care ne-au pregătit!) pentru o lume care nu mai există. Iar cea în care suntem în prezent este neaşezată. Nimeni nu ne-a învăţat vreodată ce avem nevoie pentru a avea o viaţă bună în aceste condiţii, învăţăm din mers şi după ureche. Cei care învăţăm. Sau plonjăm în nefericire ca stare permanentă şi de neînlăturat. Şi ne plângem de milă, în tristeţea situaţiei noastre de adulţi insuficient pregătiţi pentru viaţă.

Pentru a vă face cât de cât o idee ce-s abilităţile de viaţă sau life skills, le aveţi aici prezentate de UNICEF.