În a doua zi de Crăciun am făcut o vizită în familie. Pe drum, în maşină, mă trezii să întreb care este distanţa dintre Belciug şi Ţigăneşti. Nu mai fusesem cam de multicel şi pluteam într-o supă proustiană în care amintirile vizitelor din copilărie, când mergeam acolo relativ des, apăreau ca nişte tăiţei un pic prea fierţi. Cam 30 de km, răspunde frate-miu. I-auzi! se miră mama, iar când eram mici eu şi Ioana mergeam pe jos la mătuşă-ta. Treceam gârla pe la întâlneală, ieşeam la Borosu, că nu o luam prin Gherghiţa, o tăiam pe islaz până la Curcubeu şi pe urmă prin pădure pe la Balta Doamnei. Ne trezeam în zori şi până la prânz eram la Neluţa, la mănăstire. A, păi aşa cred că scuteaţi cel puţin 10 km, cât ocoleşte drumul prin Potigrafu. Moment de tăcere. Şi ne duceam şi la Călăraşi, cu trenul, să luăm peşte, că aveam permise. Păi ce să căutaţi voi, mama, la Călăraşi? Până ajungeaţi cu peştele în Belciug, se strica. Uite că ne duceam, eu aveam vreo 12 ani, Ioana cu 2 mai mult, dar ne lăsau părinţii să plecăm singure de-acasă, se miră ea din nou. Altă cultură, mama, acum lucrurile fireşti ni se par extraordinare şi invers. Şi-mi vine să-i aduc aminte că-i este frică când plec cu avionul şi că mă verifică prin telefon în ziua întoarcerii; şi că frica ei nu are nici-o raţiune, căci zbor de câteva ori pe an, în vreme ce zilnic drumul meu se intersectează cu cel al milioanelor de maşini din Bucureşti. Dar tac şi zâmbesc ştiind că nu mă vede, căci am ajuns deja. Sărut mâna, tuşică, bine te-am găsit!
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările
marți, 27 decembrie 2011
joi, 1 decembrie 2011
De ziua naţională
Acum ceva ani eram la Cluj într-o şcoală de vară internaţională, primul meu contact mai concret cu străinii, un grup de vreo 30 de studenţi de prin mai multe ţări europene decât îmi pot eu aminti acum. Mi-a rămas însă în amintire un suedez, genul băiatul-care-le-dă-pe-toate-fetele-pe-spate-instant-de-bine-ce-arată-şi-ce-fumuşel-este. Adică şi pe mine :). Intelectuală cum mă ştiţi, ce să fac altceva, dacă nu să-mi pun un tricou mulat, nişte pantaloni scurţi şi să mă apuc să fac conversaţie, de dorit cât mai inteligentă şi în care să împărtăşim reciproc din istoria şi cultura ţărilor noastre (sic!) Maaaaare greşeală, dat fiind că frumuşelul avea un superb păr buclat şi un zâmbet fermecător, dar când dădea peste o idee, nu ştia ce să facă cu ea, iar dacă întâlnea două idei în acelaşi timp, intra în panică. Iar la întrebarea, care naiba ştie de unde aterizase, ce anume semnifică ziua naţională a Suediei, s-a uitat la mine stupefiat, de parcă îl întrebasem care este formula pentru calculul logaritmic al ecuaţiilor exponenţiale dintr-un interval cu numere ireale... Eh, aveam 20 de ani, puţine întrebări păreau într-adevăr relevante şi nici de răspunsuri nu ne păsa prea mult...
Care ar fi oare reacţiile concetăţenilor mei, confruntaţi cu întrebarea similară? Avem parade, avem discursuri, festivisme, lacrimi, flori, lamentaţii, multe lamentaţii despre cum vai! imaginea ţărişoarei în lume (trăiască Caragiale!) este pătată de către cetăţeni români cărora alţi cetăţeni români le-ar retrage bucuroşi, dacă ar putea, dreptul de cetăţenie, chemări mobilizatoare şi apeluri la trezirea mândriei naţionale în care se menţionează "valorile autentice româneşti", asezonate cu naţionalisme şi xenofobii cu diferite grade de intensitate, avem abordarea urban-chic "unde ieşim de ziua naţională" şi una peste alta, toată lumea ştie că de ziua naţională nu se munceşte! Ne lipsesc câteva lucruri, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. De exemplu, instituţiile culturale care să conceapă şi să promoveze un discurs coerent, cuprinzător şi plurivalent cu privire la istoria acestei ţări. În curând vom sărbători 10 ani de când Muzeul Naţional de Istorie a României nu are expoziţie permanentă. Dacă doriţi să vă învăţaţi copilul despre cei 2000 de ani şi mai bine de istorie a acestor locuri sau dacă vreţi să vă lămuriţi oaspetele străin cu privire la ţara în care a sosit, MNIR vă oferă două lucruri: nişte copii în gips ale Coloanei lui Traian şi Tezaurul naţional, compus din cele câteva obiecte preţioase pe care întâmplarea fericită face ca statul român să le mai aibă încă. Pentru restul, ask google...
Împăratul este gol, către cine să privim? Astă-vară am vizitat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, instituţie înfiinţată la 1878 de către nişte oameni care la momentul respectiv şi-au dat seama că se pierde patrimoniu preţios şi trebuie făcut ceva. Muzeul era în refacere, supriza plăcută fiind programul de vizitare "de sezon", zilnic de la 8 dimineaţa la 8 seara. Se putea vedea parterul renovat, unde se găseşte Tezaurul de statui de la Tomis şi fabulosul şarpe Glykon, ascuns cam după uşă, ce-i drept. Etajul întâi, parţial refăcut, dedicat istoriei vechi şi medievale a Dobrogei, era un amestec din ce rămăsese din vechea expoziţie, căreia i se împrospătase pluşul din vitrinele stil anii 70, şi zugrăveală a la Dorel, în care pereţii proaspăt văruiţi şi ulterior împuşcaţi rămân cu găurile, că doar o să se mai facă renovare şi peste 20 de ani. Etajul 2 - istoria modernă - era un haos total, în care praful domnea peste săli de expoziţie parţial desfăcute şi pereţi mâncaţi de igrasie. Stare de fapt şi discurs în acelaşi timp, discursul naţiunii despre sine...
Ce programe şi propuneri avem din partea instituţiilor-etalon? Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei: expoziţia permanentă şi tezaurul - închise pe perioadă nedeterminată. Muzeul de Istorie a Moldovei: închis până la finalizarea proiectului de refacere a Palatului Culturii din Iaşi, unde îşi are sediul. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva: cu patrimoniul în pungi şi lăzi, aşteptând bani pentru expunere. Sibiul ce mai iese cu obrazul curat, ca gazdă a Capitalei Culturale Europene 2007 o parte dintre muzeele de acolo au beneficiat de investiţii care le-au schimbat faţa. Muzeul Brukenthal a fost recent protagonistul a două evenimente ce au avut loc simultan: intrarea în reţeaua The Best in Heritage Excellence Club şi protestul angajaţilor faţă de reducerea numărului acestora la limita posibilităţilor de funcţionare şi faţă de nivelul salariilor.
Se anunţă restructurări în sistemul public în 2012: câţi dintre cei concediaţi vor fi dintre angajaţii muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor de cultură în genere? Este nevoie de ele, dealtfel? Şi cetăţenii se întreabă, inocenţi, pentru ce trebuie atâţia muzeografi sau ce fac atâţia bibliotecari într-o bibliotecă. Mai bine fără. Să vină străinii să facă turism cultural la noi, că ştim noi ce să le arătăm. Iar cultura, educaţia şi valorile autentic româneşti - aici fiecare e cu lista lui de definiţii! - nu au nevoie de instituţii care să le dezvolte, discursurile auto-suficiente le ţin locul cu succes. Dovadă: dacă s-ar închide într-o zi toate instituţiile culturale sau dacă angajaţii lor ar intra cu toţii în grevă, ce s-ar întâmpla? Probabil nimic, o să răspundeţi. Şi probabil aveţi dreptate.
Dar ca să nu devenim trişti chiar în această zi în care avem liber şi nu se munceşte, mai bine spuneţi: unde aţi ieşit de ziua naţională? Aţi fost la muzeu?
joi, 28 aprilie 2011
Să cunoaştem istoria patriei (II)
Lecţia numărul trei: Brătienii
Conacul Brătienilor se află la câţiva kilometri de cel al Goleştilor, la Ştefăneşti. Am trecut pe lângă el ca gândul şi ca vântul, din lipsa de marcaj, evident. Noroc cu nişte oameni binevoitori de la cârciuma ieşită în cale care ne-au îndreptat în direcţia cea bună. Vila Florica este parte din domeniul Brătienilor, găzduieşte în prezent Centrul de Cultură Brătianu şi a fost revendicată şi câştigată în instanţă de către moştenitori. Deja pe locul fostei vii se găseşte un cartier de case nou ridicat, căci Ştefăneştiul este la o aruncătură de băţ de Piteşti, deci interesant pentru afaceri imobiliare. Ferma, aflată în paragină, este cea din imaginea de mai jos şi a fost şi ea vândută, destinaţia ce urmează să-i fie dată de către noii proprietari fiind încă necunoscută.
Mergem prin parcul superb şi bine întreţinut şi ajungem la vila Florica. Nu am poze de-acolo, nu am mai plătit taxa de fotografiere, dar Centrul Cultural are o pagină de internet unde se găsesc suficiente imagini. La drept vorbind, pagina lor de internet este din punct de vedere al informaţiei oferite mai bună decât experienţa directă pe care am avut-o acolo. Gazda noastră ne-a întâmpinat cu amabilitate şi ne-a întrebat dacă pe lângă vizită dorim şi ghidaj. Siguuuuur! Plină de bunăvoinţă gazda noastră. Cu ghidajul mai slăbuţ, deşi istorie a familiei cunoştea, ca şi informaţii de bază despre istoria conacului, dar parcă nu reuşea să le pună cap la cap într-o poveste închegată. La final cerem să vedem şi magazinul de suveniruri, că poate mai aprofundăm subiectul aşa, dar acolo găsim aproape exclusiv produse de artizanat, făcute cu ocazia diverselor cursuri şi ateliere organizate de centrul cultural. Niciun suvenir despre Brătieni, niciun pliant, nicio cărticică, doar nişte mape în care se găseau nişte foi scoase la imprimantă. Faute de mieux, le-am luat pe-alea...
La rubrica ştiaţi că: pe faţada vilei Florica sunt încrustate fragmente de sculpturi antice, în partea dreaptă capitelii de coloane aduse de la Histria, iar în partea stângă un basorelief, o reprezentare a cavalerului trac adusă de la Sarmizegetusa.
La plecare pun iar întrebările despre slugerul Muşat şi conacul brâncovenesc. Aflu că există nişte ruine ale unui conac brâncovenesc, într-o stare destul de proastă, singurul gest fiind făcut de către profesorul de istorie din sat, care împreună cu elevii lui a montat acolo o plăcuţă. Nu avem vreme să mai cercetăm şi ne continuăm drumul spre Curtea de Argeş.
Lecţia numărul patru: Curtea de Argeş - muzeul
Pe strada principală din oraş clădirile arătau cumva atunci când au fost ridicate, la început de secol. Acum arată aşa cum vedeţi mai jos.
Oprim la Biserica Domnească ctitorită de Basarab I. În parcare un turist singuratic moţăie în maşină cu un ghid pus pe ochi. Chioşcul de informare turistică pare lipsit de speranţă. Programul de vizitare este până la ora 18, vedem pe poartă. Biserica este închisă, dar are un bilet în uşă. Nu, nu celebrul bilet cu "Vin în 5 minute", ci unul care spune că pentru a vedea interiorul să ne adresăm vis-a-vis, la Muzeul Municipal. Uşa de termopan a Muzeului este însă bine închisă, programul de funcţionare nu este afişat, iar orele sunt 16 trecute fix.
Lecţia numărul cinci: Curtea de Argeş - mănăstirea
Un pic mai la vale ajungem şi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Poarta e deschisă, forfotă de oameni veniţi să viziteze sau care doar se plimbă prin parcul din jur. Chioşcul de la intrare vinde bilete, suveniruri, obiecte religioase şi de cult, icoane, cărţi cu subiecte creştin-ortodoxe. Nu lipsesc cărţile despre arta religioasă, un pic cam prea puţine şi prea academice pentru gustul meu, dar totuşi prezente la raft. Deh, fiecare îşi trage spuza pe turta lui, cum se zice.
Biserica este emoţionant de frumoasă. Sunt uimită de motivele islamice din ornamentaţia de exterior, sunt şi mai uimită când descopăr interiorul. Schele acoperă o parte dintr-un perete. Aflu de pe o plăcuţă că ultima dată a fost restaurată în 1886 şi-mi pică falca la propriu: cu excepţia unor porţiuni de zid unde se văd infiltraţii, pictura îmi pare aproape impecabil conservată. La uşă un domn echipat cu burtă şi cu tricou de nailon mulat peste îl întreabă pe supraveghetor despre Ana lui Manole. Cu o voce educată şi un ton deloc pedagogic, acesta îi explică ce poate vedea în incintă. Trag cu urechea, dar nu intru în vorbă, deşi mă frământă să întreb care-i explicaţia pentru aspectul oriental al construcţiei. Observ că biserica este încă folosită drept lăcaş de cult, dar slujbele de zi cu zi sunt ţinute într-o altă biserică, unde se găsesc şi moaştele sfintei Filofteia. Mergem şi acolo, observăm la lucru mecanismele turismului cultural-religios. Prin parc, din difuzoare se aude muzică religioasă şi remarc gestul făcut totuşi cu gust: sunt cântări bisericeşti culte şi nu simpla difuzare a slujbei din interior. Poate e cazul ca şi alte instituţii să studieze şi să se inspire din marketingul mănăstiresc, căci văd că modelul funcţionează excelent, cel puţin aici.
Plecăm şi rumeg în continuare senzaţiile în care bucuria de a fi fost acolo se amestecă cu frustrarea. O imagine nu reuşeşte să-mi iasă din minte şi zău că aş vrea o explicaţie pentru asta: de ce prima asociere pe care am făcut-o când am văzut biserica lui Neagoe Basarab a fost cu Moscheea Albastră din Istanbul? Sigur e o lecţie de istorie la mijloc, iar eu am ratat-o. Din nou.
Conacul Brătienilor se află la câţiva kilometri de cel al Goleştilor, la Ştefăneşti. Am trecut pe lângă el ca gândul şi ca vântul, din lipsa de marcaj, evident. Noroc cu nişte oameni binevoitori de la cârciuma ieşită în cale care ne-au îndreptat în direcţia cea bună. Vila Florica este parte din domeniul Brătienilor, găzduieşte în prezent Centrul de Cultură Brătianu şi a fost revendicată şi câştigată în instanţă de către moştenitori. Deja pe locul fostei vii se găseşte un cartier de case nou ridicat, căci Ştefăneştiul este la o aruncătură de băţ de Piteşti, deci interesant pentru afaceri imobiliare. Ferma, aflată în paragină, este cea din imaginea de mai jos şi a fost şi ea vândută, destinaţia ce urmează să-i fie dată de către noii proprietari fiind încă necunoscută.
Mergem prin parcul superb şi bine întreţinut şi ajungem la vila Florica. Nu am poze de-acolo, nu am mai plătit taxa de fotografiere, dar Centrul Cultural are o pagină de internet unde se găsesc suficiente imagini. La drept vorbind, pagina lor de internet este din punct de vedere al informaţiei oferite mai bună decât experienţa directă pe care am avut-o acolo. Gazda noastră ne-a întâmpinat cu amabilitate şi ne-a întrebat dacă pe lângă vizită dorim şi ghidaj. Siguuuuur! Plină de bunăvoinţă gazda noastră. Cu ghidajul mai slăbuţ, deşi istorie a familiei cunoştea, ca şi informaţii de bază despre istoria conacului, dar parcă nu reuşea să le pună cap la cap într-o poveste închegată. La final cerem să vedem şi magazinul de suveniruri, că poate mai aprofundăm subiectul aşa, dar acolo găsim aproape exclusiv produse de artizanat, făcute cu ocazia diverselor cursuri şi ateliere organizate de centrul cultural. Niciun suvenir despre Brătieni, niciun pliant, nicio cărticică, doar nişte mape în care se găseau nişte foi scoase la imprimantă. Faute de mieux, le-am luat pe-alea...
La rubrica ştiaţi că: pe faţada vilei Florica sunt încrustate fragmente de sculpturi antice, în partea dreaptă capitelii de coloane aduse de la Histria, iar în partea stângă un basorelief, o reprezentare a cavalerului trac adusă de la Sarmizegetusa.
La plecare pun iar întrebările despre slugerul Muşat şi conacul brâncovenesc. Aflu că există nişte ruine ale unui conac brâncovenesc, într-o stare destul de proastă, singurul gest fiind făcut de către profesorul de istorie din sat, care împreună cu elevii lui a montat acolo o plăcuţă. Nu avem vreme să mai cercetăm şi ne continuăm drumul spre Curtea de Argeş.
Lecţia numărul patru: Curtea de Argeş - muzeul
Pe strada principală din oraş clădirile arătau cumva atunci când au fost ridicate, la început de secol. Acum arată aşa cum vedeţi mai jos.
Oprim la Biserica Domnească ctitorită de Basarab I. În parcare un turist singuratic moţăie în maşină cu un ghid pus pe ochi. Chioşcul de informare turistică pare lipsit de speranţă. Programul de vizitare este până la ora 18, vedem pe poartă. Biserica este închisă, dar are un bilet în uşă. Nu, nu celebrul bilet cu "Vin în 5 minute", ci unul care spune că pentru a vedea interiorul să ne adresăm vis-a-vis, la Muzeul Municipal. Uşa de termopan a Muzeului este însă bine închisă, programul de funcţionare nu este afişat, iar orele sunt 16 trecute fix.
Lecţia numărul cinci: Curtea de Argeş - mănăstirea
Un pic mai la vale ajungem şi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Poarta e deschisă, forfotă de oameni veniţi să viziteze sau care doar se plimbă prin parcul din jur. Chioşcul de la intrare vinde bilete, suveniruri, obiecte religioase şi de cult, icoane, cărţi cu subiecte creştin-ortodoxe. Nu lipsesc cărţile despre arta religioasă, un pic cam prea puţine şi prea academice pentru gustul meu, dar totuşi prezente la raft. Deh, fiecare îşi trage spuza pe turta lui, cum se zice.
Biserica este emoţionant de frumoasă. Sunt uimită de motivele islamice din ornamentaţia de exterior, sunt şi mai uimită când descopăr interiorul. Schele acoperă o parte dintr-un perete. Aflu de pe o plăcuţă că ultima dată a fost restaurată în 1886 şi-mi pică falca la propriu: cu excepţia unor porţiuni de zid unde se văd infiltraţii, pictura îmi pare aproape impecabil conservată. La uşă un domn echipat cu burtă şi cu tricou de nailon mulat peste îl întreabă pe supraveghetor despre Ana lui Manole. Cu o voce educată şi un ton deloc pedagogic, acesta îi explică ce poate vedea în incintă. Trag cu urechea, dar nu intru în vorbă, deşi mă frământă să întreb care-i explicaţia pentru aspectul oriental al construcţiei. Observ că biserica este încă folosită drept lăcaş de cult, dar slujbele de zi cu zi sunt ţinute într-o altă biserică, unde se găsesc şi moaştele sfintei Filofteia. Mergem şi acolo, observăm la lucru mecanismele turismului cultural-religios. Prin parc, din difuzoare se aude muzică religioasă şi remarc gestul făcut totuşi cu gust: sunt cântări bisericeşti culte şi nu simpla difuzare a slujbei din interior. Poate e cazul ca şi alte instituţii să studieze şi să se inspire din marketingul mănăstiresc, căci văd că modelul funcţionează excelent, cel puţin aici.
Plecăm şi rumeg în continuare senzaţiile în care bucuria de a fi fost acolo se amestecă cu frustrarea. O imagine nu reuşeşte să-mi iasă din minte şi zău că aş vrea o explicaţie pentru asta: de ce prima asociere pe care am făcut-o când am văzut biserica lui Neagoe Basarab a fost cu Moscheea Albastră din Istanbul? Sigur e o lecţie de istorie la mijloc, iar eu am ratat-o. Din nou.
miercuri, 2 februarie 2011
Proiecte şi oportunităţi
Astăzi mi-am început ziua de lucru cu o întâlnire şi am încheiat-o cu o întâlnire. Ambele legate de posibilitatea de a coopera în cadrul unor proiecte de educaţie şi cultură în care sunt implicată în prezent.
Prima întâlnire. O doamnă spre cincizeci, cu o haină de blană grea peste puloverul cu paiete. Întâlnirea avea loc la insistenţele ei. Doamna întreabă despre ce e vorba în proiect, i se explică pe scurt, până aici nimic nou, e ca în toate proiectele, comentează ea scurt şi total lipsit de abilităţi de vânzare. Spun vânzare, deoarece scopul nemărturisit, dar curând revelat, al vizitei doamnei cu pricina era fix vânzarea de servicii de publicitate şi promovare în cadrul publicaţiei pe care o realizează lunar. Aşa că doamna intră direct în business şi întreabă cum am putea colabora, în vreme ce eu încă nelamurită şi oarecum suprinsă încerc să formulez un răspuns în termenii în care văd eu posibilă o colaborare. Ca să scutească timpul, doamna mă întreabă franc ce buget de promovare am în proiect. Încep să mă luminez cam pe unde se învârte discuţia şi găsesc o formulă de încheiere a întâlnirii, lucru dealtfel agreat foarte mult şi de către vizitatoare, care nu era acolo pentru exerciţii prelungite de cunoaştere reciprocă şi era probabil oarecum dezamăgită de lipsa mea de cooperare în a pune pe masă sumele pe care aş fi fost dispusă să le subcontractez. By the way, sumele cu pricina sunt minuscule şi nu implică de niciun fel cumpărarea de spaţiu publicitar, sic! Şi în niciun caz în jalea aia de revistă!
A doua întâlnire. Un tânăr până în douăzeci şi cinci de ani, nu am reţinut bine dacă încă student sau proaspăt absolvent. Venit în calitate de reprezentant (dar nu angajat!) al unei instituţii care pune la cale un proiect de încurajare a voluntariatului. Omul venit să caute resurse, prin asta înţelegându-se parteneriate instituţionale, resurse umane, financiare şi materiale. Ţine să se prezinte şi să-şi explice prezenţa şi implicarea în proiect prin parcursului lui anterior, experienţele profesionale ca PR-ist, ca jurnalist, ca voluntar implicat în diverse activităţi ale unor organizaţii pentru tineri. Despre ce au însemnat aceste experienţe pentru el, ce a extras din ele, cum vrea să le valorifice. Despre obiectivul lui de carieră, de carieră, nu de job! a ţinut să precizeze. :) Despre felul în care se motivează în munca pe care o face şi despre felul în care abordează nereuşitele. Despre cum crede el că se pot face lucruri bune. Şi inclusiv despre faptul că simte că nu are întotdeauna abordarea potrivită în ceea ce priveşte leadership-ul. Şi-mi explică că asta e doar o primă întâlnire, să ne cunoaştem, lucrurile se vor dezvolta pe parcurs, acum doar încercăm să vedem câteva puncte în care ideile noastre se ating şi comunică. Sper că vor comunica în continuare :)
Prima întâlnire. O doamnă spre cincizeci, cu o haină de blană grea peste puloverul cu paiete. Întâlnirea avea loc la insistenţele ei. Doamna întreabă despre ce e vorba în proiect, i se explică pe scurt, până aici nimic nou, e ca în toate proiectele, comentează ea scurt şi total lipsit de abilităţi de vânzare. Spun vânzare, deoarece scopul nemărturisit, dar curând revelat, al vizitei doamnei cu pricina era fix vânzarea de servicii de publicitate şi promovare în cadrul publicaţiei pe care o realizează lunar. Aşa că doamna intră direct în business şi întreabă cum am putea colabora, în vreme ce eu încă nelamurită şi oarecum suprinsă încerc să formulez un răspuns în termenii în care văd eu posibilă o colaborare. Ca să scutească timpul, doamna mă întreabă franc ce buget de promovare am în proiect. Încep să mă luminez cam pe unde se învârte discuţia şi găsesc o formulă de încheiere a întâlnirii, lucru dealtfel agreat foarte mult şi de către vizitatoare, care nu era acolo pentru exerciţii prelungite de cunoaştere reciprocă şi era probabil oarecum dezamăgită de lipsa mea de cooperare în a pune pe masă sumele pe care aş fi fost dispusă să le subcontractez. By the way, sumele cu pricina sunt minuscule şi nu implică de niciun fel cumpărarea de spaţiu publicitar, sic! Şi în niciun caz în jalea aia de revistă!
A doua întâlnire. Un tânăr până în douăzeci şi cinci de ani, nu am reţinut bine dacă încă student sau proaspăt absolvent. Venit în calitate de reprezentant (dar nu angajat!) al unei instituţii care pune la cale un proiect de încurajare a voluntariatului. Omul venit să caute resurse, prin asta înţelegându-se parteneriate instituţionale, resurse umane, financiare şi materiale. Ţine să se prezinte şi să-şi explice prezenţa şi implicarea în proiect prin parcursului lui anterior, experienţele profesionale ca PR-ist, ca jurnalist, ca voluntar implicat în diverse activităţi ale unor organizaţii pentru tineri. Despre ce au însemnat aceste experienţe pentru el, ce a extras din ele, cum vrea să le valorifice. Despre obiectivul lui de carieră, de carieră, nu de job! a ţinut să precizeze. :) Despre felul în care se motivează în munca pe care o face şi despre felul în care abordează nereuşitele. Despre cum crede el că se pot face lucruri bune. Şi inclusiv despre faptul că simte că nu are întotdeauna abordarea potrivită în ceea ce priveşte leadership-ul. Şi-mi explică că asta e doar o primă întâlnire, să ne cunoaştem, lucrurile se vor dezvolta pe parcurs, acum doar încercăm să vedem câteva puncte în care ideile noastre se ating şi comunică. Sper că vor comunica în continuare :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)