Povesteam cuiva recent cum mi-am petrecut vacanţa de vară, când am primit replica fermă: şi tu numeşti asta vacanţă?!?! Păi cum? am întrebat descumpănită. Excursie, explorare, oricum, dar nu vacanţă!! Să conduci atâtea zile, atâţia kilometri, cum se poate numi asta vacanţă?!
Hmmm, deci n-a fost vacanţă? Cum s-o numesc atunci? Cea mai lungă şi intensă lecţie de şofat pe care am luat-o până acum, poate asta ar fi o descriere mai potrivită. :) Să vă povestesc un pic cum au stat lucrurile. Eu, şoferiţă de ocazie, cu carnet de 2 ani şi având în portofoliul de conducător auto mai puţin de jumătate din numărul de km menţionaţi în titlul acestui articol, m-am pomenit în postura de şofer principal şi de-a dreptul unic pentru călătoria prin care am străbătut Franţa de la nord la sud şi înapoi în Bruxelles. Întrucât statutul meu de şoferiţă de ocazie mă frustrează destul de serios şi-mi subminează încrederea în mine, n-am stat prea mult pe gânduri înainte de a mă avânta în treaba asta. Aşa sunt eu, pe cât de mult stau să mă gândesc la unele lucruri şi decizii -săptămâni, luni, ani spre decenii-, am momente de-astea kamikaze, în care adrenalina îmi dictează alegerile. A girl gotta do what a girl gotta do, chiar dacă aia înseamnă parcare laterală! Revenind la subiect, ce-am făcut, ce-am văzut, pe unde am fost în vacanţă:
Autostrada. Am început cu o mică încălzire, de la Bruxelles la Graspop şi înapoi. Prima mea ieşire ca şofer pe o autostradă vestică: când m-am uitat în oglindă şi am văzut cum se făceau jocuri video simultan pe cele 5 benzi, am simţit că încremenesc. Partea proastă era că nu puteam încremeni pe o singură bandă, cum aş fi avut eu chef, aşa că după câteva sute de kilometri m-am prins şi eu cum stă treaba cu trecutul pe de o bandă pe alta la 120 spre 140 km la oră. Dar cred că între timp ajunsesem deja în Franţa. Ştiu, uneori mă prind cam greu.
Învârtitul în jurul centrului istoric al oraşului. Asta am practicat din greu la Maastricht şi Arles, căutând cu disperare un loc de parcare, respectiv hotelul. Străzile înguste, cu sens unic dau o savoare deosebită acestei experienţe. Când reuşeşti în sfârşit, ai cu adevărat sentimentul unei victorii şi începi să tricotezi în minte cum ai putea rămâne pe-acolo o săpămână, poate două. Asta pentru că perspectiva de a scoate maşina din parcare şi de a trebui să cauţi un alt loc se prezintă drept o încercare de netrecut. Sigur, aţi observat că Maastricht nu este în Franţa, dar am ajuns şi pe-acolo într-una din zile. :)
Mersul în treapta întâi de viteză. Practicat pe kilometri întregi, în coloană. Motivele: bouchon. Sau travaux. Sau necunoscute, naiba să le ia. Cele câteva sute de porniri-opriri realizate în interval de 2-3 ore constituie o practică mai consistentă decât îţi poate oferi orice instructor auto. Plus că-ţi dezvolţi răbdarea. Pe bune, habar n-aveţi câtă răbdare o să am de-acum în poşetă când o să mă urc la volan.
Doamna GPS. Da, am avut multe discuţii în contradictoriu cu doamna GPS, mai ales că o vreme nu prea înţelegeam ce vrea de la mine, dar ce-i al ei, e-al ei: ne-a dus şi ne-a adus pe unde trebuia. Ne-am certat noi vreo oră, de exemplu, ca să găsim traseul vinului prin Burgundia, după ieşirea din Dijon, ea a tot insistat să o luăm pe nişte drumuri agricole printre culturi, eu nu şi nu, că pe-acolo nu intru cu maşina, dar în final s-a dovedit că avea dreptate. Sau m-a păcălit un pic când, după Arles, am căutat drumul spre parcul ornitologic cu flamingo şi am ajuns să traversăm apa cu bacul, dar am ajuns chiar la flamingo. Nici măcar nu am putut să mă supăr la faza asta.
Drumurile de ţară. Ceea ce se numeşte la francezi drumuri de ţară sunt fâşii asfaltate care permit trecerea unui singur autovehicul. Spre norocul meu, nu am avut ocazia să văd cum e când te şi întâlneşti cu o maşină, aşa că am putut să mă bucur de mersul printre câmpurile din Provence, între Avignon şi Arles. Multe trestii, mulţi chiparoşi, mult grâu. Tot asta vedea şi Van Gogh în plimbările lui, dar fără parbriz.
Parcările supraetajate. Adică agonia şi extazul meu şoferistic. Spre groaza mea, în Avignon am zdrelit masca din faţă a maşinii de un stâlp din parcare. Mi-am spălat păcatele şi am câştigat o sticlă de vin cu performanţa de la Marsilia, unde am reuşit să intru într-o parcare proiectată mai degrabă pentru biciclete şi submarine.
Drumuri locale. Echivalentul drumurilor comunale de la noi, în varianta franceză defineşte un drum cu lăţimea măsurată la mustaţă: de câte ori trecea câte o maşină pe celălalt sens, mă minunam că nu ne acroşăm. Asta îmi provoca o stare inutilă de stres, care mă distrăgea de la peisajul provensal superb prin care ne baladam: nenumărate livezi, chateaux, câmpuri de lavandă, lanuri de grâu aproape copt, chateaux, flori galbene, stânci, dealuri de ocru, podgorii, chiparoşi, chateaux...
Marsilia. Punctul final al călătoriei, acest San Francisco al Europei, un oraş în care străzile dacă nu sunt în pantă, sunt în rampă. Şi unde stilul de condus este similar celui dâmboviţean, adică o doză bună de tupeu şoferistic este absolut necesară. În 2013 Marsilia va fi capitală culturală europeană, prin urmare cuvântul de ordine era, din nou, travaux, căci tot oraşul era în amenajare. Am ajuns în Marsilia la capătul unei zile lungi şi pline de păsări, saline în aer liber, tauri, apă, trestie, cai, sate medievale. Am găsit portul turistic, străzi aglomerate şi murdare, mulţime pestriţă, tango argentinian şi bordeluri chiar lângă l'Opera de Marseille. M-am bucurat că nu mai trebuie să conduc. Numai oferirea greutăţii mele în aur m-ar fi convins să scot maşina din parcarea subterană. Şi când spun asta, ştiu ce spun: bucătăria franţuzească şi în special cea provensală adusese ceva contribuţii la greutatea cu pricina :D
The final countdown. Marseille - Bruxelles, am spus doamnei GPS. 1100 km, a răspuns ea. Să fie, am bravat eu. Şi au fost. Un drum de aproape 16 ore, cu timp pierdut în blocaje de trafic pe autostradă, cu pauze din ce în ce mai lungi şi mai dese, în care în ultimele ore am avut experienţa paranormală de a conduce, deşi spiritul meu nu mai părea să fie în corp. Când a reintrat în corp, undeva pe la miezul nopţii, în Bruxelles, corpul ajunsese atât de ţeapăn, încât i-au trebuit câteva zile să reînvie. De-asta e şi mai uimitor că, deşi nu reînviase încă, corpul s-a urcat a doua zi din nou la volan şi a mers la un concert rock. Să fie!
În concluzie, nu am nicio concluzie. A fost sau nu vacanţă? Nu ştiu, tot ce pot să spun este că am învăţat foarte mult şi că acum conduc mult, mult mai bine, nu mai trebuie să vă fie frică de mine în trafic. Cam ca în videoclipul de mai jos.
