vineri, 19 august 2011

O masă bună în oraş

Să începem pedant cu lista scurtă a criteriilor de calitate pentru o masă în oraş:
- mâncarea să fie bună, adică ingrediente proaspete + bine preparate
- locul să fie curat
- cei care deservesc să-şi facă treaba bine şi cu amabilitate.

So, aveam chef de o masă bună, asta ca să nu mai zic că vreme de câteva zile apelasem numai la soluţii improvizate în ceea ce priveşte hrana cea de toate zilele, deci mă cam rodea foamea. Mă arunc într-un microbuz şi purced spre Constanţa. Dau buzna în portul Tomis - e o figură de stil asta, înţelegeţi voi, pentru că altfel este cam penibil să dai buzna într-un loc unde nu e mai nimeni. Cu excepţia cerşetorului/vagabondului care a cules dintr-un tomberon cornetul de îngheţată aruncat de mine, l-a lins complet şi pe urmă a încercat să mă agaţe. În fine, asta-i altă poveste... Aşadar, dau buzna la unul din cele două restaurante existente acolo şi care-mi fusese recomandat drept mama şi tata lu' peşte prăjit, cum ar veni the place for eating fish. Destul de aglomerat locul şi cu destul de multe chelneriţe. Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept să mă întrebe cineva ceva, să remarce că umplu spaţiul, să se întrebe de ce le consum oxigenul. Şi plec, că deja sfertul de oră trecuse, cheful şi el bătea în retragere. Înainte de plecare dau un ochi şi la toaletă: mizerabilă.

Evident, gama de opţiuni fiind vastă, mă proptesc în terasa ailaltă, mai fiţoasă ca înfăţişare, de 4 ori mai goală şi de 3 ori mai scumpă. Şi nici cu mult mai promptă în materie de servire. După cam o oră şi după ce berea se dusese demult, am în faţă nişte midii cu legume mediteraneene, zice ei, legume de vară zice eu, că în afară de ghimbir, care oricum nu ştiu dacă e legumă, nu am depistat nimic care să nu fi putut creşte bine merci şi pe plaiuri mioritice. Plec vag sătulă şi clar nervoasă. Mă îndrept spre piaţa Ovidiu. În drum trebuie să depăşesc trei vagabonzi care încearcă să mă agaţe, în rest e cam pustiu. Clar, portul Tomis este un loc de mare interes turistic.

Îmi bifez obiectivul, adică vizita la Muzeul de Istorie şi Arheologie, mai bântui în sus şi-n jos prin zona falezei, măsor cu tristeţe decrepitudinea oraşului pe străzile cu asfalt peticit şi clădiri scorojite, îl dau dracu pe primarele local, mă strecor printre câini şi ţăţici în capoate şi papuci ce stau de vorbă pe trotuar în faţa caselor negustorilor de altădată, şi constatat că mi-e foame. Simt însă că nu mai am resurse emoţionale să mă instalez la vreo terasă pe undeva, aşa că ochesc o covrigărie, chiar vis-a-vis de Muzeul de Artă Populară. Mă uit mai bine, văd că au şi bragă. Asta e, îmi spun, serendipity, am găsit fără să caut. Serveşte o doamnă cu vorbire îngrijită, citesc de pe lista din geam şi pun întrebări. Îmi recomandă iaurtul de oaie, pentru cunoscători, îmi spune ea. Mai îmi spune şi că braga este făcută de un turc, după o reţetă locală şi că ea încearcă să păstreze o tradiţie. Cer al doilea pahar de bragă, care este într-adevăr excelentă, cea mai bună din câte am băut până acum. Îşi cere scuze că nu are pungă să-mi dea, încearcă să fie eco, îmi explică şi pune şuberekul cu brânză într-o punguţă de hârtie. Mânânc din mers iaurtul de oaie, oferit simplu într-un păhărel de unică folosinţă, şi mă ling pe buze. Ori îmi e mie prea foame, ori iaurtul ăsta de casă este bun de tot. Aşteptând în staţia de autobuz atac cu voie-bună şuberekul. Una dintre cele mai bune mese luate în oraş, cu numai 7 lei. :)

joi, 18 august 2011

Educaţia în familie

"Nesimţito! De ce fugi?!" Nervoasă în pragul isteriei, tânăra mamă îşi înhăţă de un umăr copila durdulie de vreo 3-4 ani. Şlap, pleosc! Între strigătul de luptă şi gestul propriu-zis, pe faţa copilei apare o expresie care înseamnă un singur lucru: ştie deja ce urmează. Tatăl asistă placid. Şi scena se repetă iar şi iar şi iar, în varii forme, peste tot în jurul meu, în această staţiune îndesată până la refuz cu familişti, veniţi la mare în formula mama, tata şi copilul/copii. Oameni care dacă ar fi întrebaţi de ce sunt aici ar răspunde aproape invariabil că "mai mult pentru copii, că le face bine".


marți, 16 august 2011

Camera e o stare de spirit

Sunt într-o cameră de hotel. Habar n-am a câta cameră de hotel în care stau/am stat, nu că ar conta. Ştiu pe cineva care le ţine un fel de socoteală, le înregistrează vizual prin fotografii. All my hotel rooms, toate locurile în care am fost şi nu au însemnat nimic. Sau?!...

În primele mele călătorii contactul cu camera de hotel era ceva cu o notă de straniu, o întâlnire cu un spaţiu care se cerea cumva domesticit, o privire spre propria persoană pentru a căuta un mod de adaptare reciprocă. Cameră după cameră, din hoteluri ale marilor oraşe europene sau provincia profundă a României şi de aiurea, camere de cinci stele sau camere care-şi meritau cu greu cele două steluţe clamate, camere low tech (o masă şi un dulap) sau high tech (am tremurat două nopţi până am dibuit unde era ascuns în perete dispozitivul de reglare a temperaturii), până la urmă totul intră într-o rutină. Un aeroport/ o gară/ o şosea, recepţia, inspectarea scurtă a camerei, valiza desfăcută pe jumătate, duşul, schimbatul hainelor, o privire pe geam pentru a capta oraşul din unghiul pe care numai această cameră îl poate oferi, verificarea lipsită de interes a grilei tv, somnul. De preferat fără gânduri, cu disciplina auto-impusă de a nu te întreba ce cauţi acolo, cu voinţa antrenată de a lua lucrurile unul după celălalt şi de a ţine în frâu pofta să rupi rutina cu rătăciri pe care nu ţi le permiţi. Intru pe pilot automat, într-o altă cameră de hotel.

Sâmbăta trecută am fost într-un hotel din Bucureşti. Mrs. Dalloway ne aşteaptă în hol şi ne conduce atunci când se dă semnalul. Eram şapte, cu câţiva mă ştiam, dar întâlnirea noastră în acel loc, la acea oră era cu totul întâmplătoare. Urcăm cu liftul la etajul 15, Mrs. Dalloway ciocăne la o uşă. Ne deschide Mrs. Chan, care este însă foarte preocupată să alerge o mingie de tenis cu jetul de aer al unui uscător de păr. Intrăm şi-l găsim pe Agentul 007 pe canapea, cu capul vârât într-o valiză goală. Agentul 007 mă primeşte în valiză şi-mi urează bun venit într-o manieră foarte personală. După care se izolează în baie, lăsându-ne să urmărim din cadrul uşii un fel de confruntare cu propria persoană ascunsă în gesturile cotidiene. Mrs. Chan dă semne şi dovezi de masochism, încearcă să ne seducă, se străduieşte în van să (re)capete controlul, fumează, visează, ne ignoră, cerşeşte atenţie şi compasiune. În final, Agentul 007 îşi ascunde identitatea şi cu ajutorul doamnei Chan ne ademeneşte afară din cameră. Rămânem pe hol, confuzi şi încântaţi. Luăm liftul din nou, în hol Mrs. Dalloway primeşte altă serie de oaspeţi ai Camerei 1306 - I Am Myself. Ce li s-a întâmplat, numai ei ar putea să spună. În camera în care Eu sunt Eu momentele sunt irepetabile.

sâmbătă, 6 august 2011

Lucruri mărunte

Mi-am petrecut ultima săptămână la Horezu, dar nu în vacanţă, ci cu treburi. În interes de servici, cum ar veni. La Horezu mai fusesem, vizitasem deja o parte din "obiectivele turistice", zona este foarte frumoasă. Nu vreau însă să vorbesc despre ce se poate vedea şi face acolo, probabil sunt suficiente bloguri pe net unde s-o fi scris despre asta. Şi mai ales nu o să vă pun placa cu "ce loc deosebit, păcat nu-i suficient pus în valoare", pentru că e un clişeu. Unul adevărat, dar fără valoare.

Horezu este un oraş cu vreo 7 mii de locuitori, adică cu greu se califică la statutul de oraş. E de fapt aşa, o comună ceva mai mare, în care cum treci de strada principală, unde se află toate clădirile administraţiei locale, dai peste case cu grădini şi livezi imense, de curţi cu păsari şi vaci. Când mergi la Horezu te duci, la drept vorbind, la ţară. Aşa că nu m-am mirat prea tare că de multe ori mi se spunea "săru'mâna" în loc de bună ziua :).
Locuri de muncă nu prea sunt, aşa că cine prinde un post de vânzător/vânzătoare la benzinărie sau supermarket zice, din nou, saru'mâna, chiar dacă are o diplomă de studii superioare. În rest, muncă sezonieră şi cea în gospodării sunt posibilităţile, asta dacă nu te hotărăşti să pleci. Pentru un salariu de Horezu un bucureştean probabil nici nu s-ar da jos din pat. Altfel, zona nu produce mare lucru, cu excepţia ceramicii din micile ateliere meşteşugăreşti - dar câtă ceramică poţi produce ca să ţii un oraş?! - şi a pensiunilor familiale, care funcţionează mai mult pe bază de ce pică, decât de programe turistice. În materie de servicii pensiunile şi crâşmele locale sunt încă în faza de pionierat, mai au cale lungă până la asigurarea unor servicii de calitate. Sigur, mai sunt şi prunii, din care localnicii fac o ţuică zice-se foarte apreciată. Dar asta individual, fiecare pentru consum propriu, prieteni şi neamuri :).

Casa de cultură a oraşului a fost refăcută recent pe bani europeni, canalizarea şi ea, alte câteva clădiri ale administraţiei sunt în renovare pe baza aceloraşi resurse. Centrul de informare turistică, deocamdată o cladire nouă şi goală, aşteaptă aprobarea unui alt proiect pentru a putea avea şi ceva informaţii în el. Tot aşa se aşteaptă aprobarea pentru proiectul de dezvoltare şi marcare a unor piste de biciclete în zonă, foarte potrivită pentru eco-ciclism.

M-am dus la Horezu pentru un curs de utilizare a computerului. Mă aşteptam să meargă prost, dintr-o mie de motive. Mă aşteptam să nu avem cursanţi, chiar dacă participarea era gratuită, sau să am în faţă un grup de oameni plictisiţi şi indiferenţi, aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Din fericire, scenariul a fost cu totul altul. Priviri concentrate în ecran, mâini crăpate, muncite, care mişcau stângaci mouse-ul, stat în tura de noapte, ca să prindă a doua zi orele de curs, progrese uriaşe la nivel individual, dacă măsurăm în raport cu punctul de pornire.

Plecăm în trombă, ca să prindem ultimul autobuz spre Râmnicu Vâlcea. De unde vii? mă abordează colocvial, fără reţineri, taximetristul bucureştean, câteva ore mai târziu. De la Horezu, răspund eu. Şi ce mai e pe la voi, pe la Horezu? Mai faceţi ţuică? Da, sigur, confirm eu, fără măcar să fi gustat din produsul respectiv...