Educaţie montană

- Ce faceţi aici? Întrebarea mă întrerupe din meditaţia tăcută al cărei subiect îl constituiau păsările mari şi negre care se învârteau croncănind desupra văii: să fie ciori sau corbi? Parcă prea erau mari, ca să fie ciori. - Ne plimbăm, suntem pe un traseu turistic marcat, răspund eu cu o voce voit indiferentă. Încă din momentul în care maşina se oprise la 2 metri de noi, pe drumul forestier ce mergea pe marginea parcului, îmi venise în minte că a venit după noi, fără să mă gândesc şi la vreun motiv pentru asta. Tehnic vorbind, nu ne plimbam: eu ronţăiam migdale, iar fetele molfăiau nişte sandvişuri, aşezate pe un capăt de podeţ. - Păi şi nu aţi văzut anunţul că zona este frecventată de urşi? continuă bărbatul înalt cu cămaşă verde de camuflaj, care se dăduse jos din maşină. Se stăpâneşte destul de bine, dar mesajul din subtext e suficient de clar: turişti tâmpiţi! - Ba da, dar mesaje de-astea sunt în toţi munţii României, dau eu un soi de explicaţie. - Şi vreţi să vă arăt filmul cu el? - Ăăăă, nu, adică e bine că aveţi un film, dar nu vrem. Schimb de priviri între noi, dar nu dăm niciun semn că ar urma să facem ceva. - Ei bine, continuă explicaţia, suntem chiar în intervalul în care ursul îşi face rondul zilnic, după-amiaza traversează valea, de pe versantul ăsta pe versantul celălalt, în special sâmbăta şi duminica, când e mai linişte. Eu de-asta şi patrulez prin zonă. Schimb de priviri între noi din nou. Obrajii par să ni se lase un pic în jos. - Nu e bine că sunteţi aici şi e încă şi mai rău că v-aţi oprit chiar aici, în drumul lui, ca să mâncaţi. Toamna urşii sunt în căutare de hrană şi sunt cam agitaţi. Ei caută să înmagazineze cât mai mult şi mânăncă foarte mult jir de fag. Jirul conţine o substanţă halucinogenă, iar asta îi face agitaţi. În sfârşit, explicaţia are ceva efecte, ne ridicăm de pe podeţ şi dăm semne că ne echipăm de plecare. - Păi noi voiam să mergem spre Curmătura Rodeanu. - Nu e un traseu bun, e foarte rău în partea de sus, de ce nu mergeţi pe traseul ecoturistic? - Hmmm?!? - Cel care începe după ce aţi trecut de cantonul silvic. - Hmmm?!? Aşa că se apucă să scotocească prin maşină şi scoate o cărţulie prăfuită, deşi nouă, pe care scrie Ghid turistic. Parcul Naţional Buila-Vânturăriţa. Aproape că ne ies ochii din orbite când îl vedem, căci nu reuşisem să găsesc nici hartă, niciun vreun alt material tipărit pentru zona în care ne aflam, iar cei întrebaţi pe drum nu păreau a fi foarte la curent cu informaţia. - Dar de unde facem şi noi rost de unul? Ne apropiem şi începem să discutăm, să întrebăm, să analizăm posibilităţile. La despărţire primim ghidul cadou. Nu înainte de a vedea şi o poză cu ursul, făcută chiar săptămâna trecută. - Ce drăguţ e! se alintă R. - Nu ştiu cum de ţi se pare drăguţ ursul, dar liliecii ăia mici şi drăgălaşi, care nu fac nimic, nu-i poţi suporta, folosesc eu ocazia ca să punctez în disputa pe seama liliecilor. - Păi liliecii sunt nişte vampiri, sug sângele, râde şi domnul în cămaşă verde, vizibil mai relaxat după decizia noastră de a renunţa la traseul iniţial. Hmmm, aş zice că acum ţine cu ursul, dar mă abţin.  - Dar nişte jir halucinogen de unde găsim? întindem noi un pic coarda.
Ne întoarcem cu pasul spinten. Nu, nu e vorba de urs, doar că acum mergem la vale. Sau cel puţin aşa ne place să credem :)

Prevestiri adevărate

Ceea ce o să se întâmple în ziua de 12.12.2012 vom afla cu toţii în ziua cu pricina, prevestirile sunt însă sumbre. Nu erau foarte vesele nici cele pentru ziua de 12.08.2012, dar ce s-a întâmplat exact, am povestit aici. :)

3 000 km de vacanţă

Povesteam cuiva recent cum mi-am petrecut vacanţa de vară, când am primit replica fermă: şi tu numeşti asta vacanţă?!?! Păi cum? am întrebat descumpănită. Excursie, explorare, oricum, dar nu vacanţă!! Să conduci atâtea zile, atâţia kilometri, cum se poate numi asta vacanţă?! 

Hmmm, deci n-a fost vacanţă? Cum s-o numesc atunci? Cea mai lungă şi intensă lecţie de şofat pe care am luat-o până acum, poate asta ar fi o descriere mai potrivită. :) Să vă povestesc un pic cum au stat lucrurile. Eu, şoferiţă de ocazie, cu carnet de 2 ani şi având în portofoliul de conducător auto mai puţin de jumătate din numărul de km menţionaţi în titlul acestui articol, m-am pomenit în postura de şofer principal şi de-a dreptul unic pentru călătoria prin care am străbătut Franţa de la nord la sud şi înapoi în Bruxelles. Întrucât statutul meu de şoferiţă de ocazie mă frustrează destul de serios şi-mi subminează încrederea în mine, n-am stat prea mult pe gânduri înainte de a mă avânta în treaba asta. Aşa sunt eu, pe cât de mult stau să mă gândesc la unele lucruri şi decizii -săptămâni, luni, ani spre decenii-, am momente de-astea kamikaze, în care adrenalina îmi dictează alegerile. A girl gotta do what a girl gotta do, chiar dacă aia înseamnă parcare laterală! Revenind la subiect, ce-am făcut, ce-am văzut, pe unde am fost în vacanţă: 

Autostrada. Am început cu o mică încălzire, de la Bruxelles la Graspop şi înapoi. Prima mea ieşire ca şofer pe o autostradă vestică: când m-am uitat în oglindă şi am văzut cum se făceau jocuri video simultan pe cele 5 benzi, am simţit că încremenesc. Partea proastă era că nu puteam încremeni pe o singură bandă, cum aş fi avut eu chef, aşa că după câteva sute de kilometri m-am prins şi eu cum stă treaba cu trecutul pe de o bandă pe alta la 120 spre 140 km la oră. Dar cred că între timp ajunsesem deja în Franţa. Ştiu, uneori mă prind cam greu. 

Învârtitul în jurul centrului istoric al oraşului. Asta am practicat din greu la Maastricht şi Arles, căutând cu disperare un loc de parcare, respectiv hotelul. Străzile înguste, cu sens unic dau o savoare deosebită acestei experienţe. Când reuşeşti în sfârşit, ai cu adevărat sentimentul unei victorii şi începi să tricotezi în minte cum ai putea rămâne pe-acolo o săpămână, poate două. Asta pentru că perspectiva de a scoate maşina din parcare şi de a trebui să cauţi un alt loc se prezintă drept o încercare de netrecut. Sigur, aţi observat că Maastricht nu este în Franţa, dar am ajuns şi pe-acolo într-una din zile. :) 

Mersul în treapta întâi de viteză. Practicat pe kilometri întregi, în coloană. Motivele: bouchon. Sau travaux. Sau necunoscute, naiba să le ia. Cele câteva sute de porniri-opriri realizate în interval de 2-3 ore constituie o practică mai consistentă decât îţi poate oferi orice instructor auto. Plus că-ţi dezvolţi răbdarea. Pe bune, habar n-aveţi câtă răbdare o să am de-acum în poşetă când o să mă urc la volan.

Doamna GPS. Da, am avut multe discuţii în contradictoriu cu doamna GPS, mai ales că o vreme nu prea înţelegeam ce vrea de la mine, dar ce-i al ei, e-al ei: ne-a dus şi ne-a adus pe unde trebuia. Ne-am certat noi vreo oră, de exemplu, ca să găsim traseul vinului prin Burgundia, după ieşirea din Dijon, ea a tot insistat să o luăm pe nişte drumuri agricole printre culturi, eu nu şi nu, că pe-acolo nu intru cu maşina, dar în final s-a dovedit că avea dreptate. Sau m-a păcălit un pic când, după Arles, am căutat drumul spre parcul ornitologic cu flamingo şi am ajuns să traversăm apa cu bacul, dar am ajuns chiar la flamingo. Nici măcar nu am putut să mă supăr la faza asta.

Drumurile de ţară. Ceea ce se numeşte la francezi drumuri de ţară sunt fâşii asfaltate care permit trecerea unui singur autovehicul. Spre norocul meu, nu am avut ocazia să văd cum e când te şi întâlneşti cu o maşină, aşa că am putut să mă bucur de mersul printre câmpurile din Provence, între Avignon şi Arles. Multe trestii, mulţi chiparoşi, mult grâu. Tot asta vedea şi Van Gogh în plimbările lui, dar fără parbriz. 

Parcările supraetajate. Adică agonia şi extazul meu şoferistic. Spre groaza mea, în Avignon am zdrelit masca din faţă a maşinii de un stâlp din parcare. Mi-am spălat păcatele şi am câştigat o sticlă de vin cu performanţa de la Marsilia, unde am reuşit să intru într-o parcare proiectată mai degrabă pentru biciclete şi submarine.

Drumuri locale. Echivalentul drumurilor comunale de la noi, în varianta franceză defineşte un drum cu lăţimea măsurată la mustaţă: de câte ori trecea câte o maşină pe celălalt sens, mă minunam că nu ne acroşăm. Asta îmi provoca o stare inutilă de stres, care mă distrăgea de la peisajul provensal superb prin care ne baladam: nenumărate livezi, chateaux, câmpuri de lavandă, lanuri de grâu aproape copt, chateaux, flori galbene, stânci, dealuri de ocru, podgorii, chiparoşi, chateaux... 

Marsilia. Punctul final al călătoriei, acest San Francisco al Europei, un oraş în care străzile dacă nu sunt în pantă, sunt în rampă. Şi unde stilul de condus este similar celui dâmboviţean, adică o doză bună de tupeu şoferistic este absolut necesară. În 2013 Marsilia va fi capitală culturală europeană, prin urmare cuvântul de ordine era, din nou, travaux, căci tot oraşul era în amenajare. Am ajuns în Marsilia la capătul unei zile lungi şi pline de păsări, saline în aer liber, tauri, apă, trestie, cai, sate medievale. Am găsit portul turistic, străzi aglomerate şi murdare, mulţime pestriţă, tango argentinian şi bordeluri chiar lângă l'Opera de Marseille. M-am bucurat că nu mai trebuie să conduc. Numai oferirea greutăţii mele în aur m-ar fi convins să scot maşina din parcarea subterană. Şi când spun asta, ştiu ce spun: bucătăria franţuzească şi în special cea provensală adusese ceva contribuţii la greutatea cu pricina :D 

The final countdown. Marseille - Bruxelles, am spus doamnei GPS. 1100 km, a răspuns ea. Să fie, am bravat eu. Şi au fost. Un drum de aproape 16 ore, cu timp pierdut în blocaje de trafic pe autostradă, cu pauze din ce în ce mai lungi şi mai dese, în care în ultimele ore am avut experienţa paranormală de a conduce, deşi spiritul meu nu mai părea să fie în corp. Când a reintrat în corp, undeva pe la miezul nopţii, în Bruxelles, corpul ajunsese atât de ţeapăn, încât i-au trebuit câteva zile să reînvie. De-asta e şi mai uimitor că, deşi nu reînviase încă, corpul s-a urcat a doua zi din nou la volan şi a mers la un concert rock. Să fie!

În concluzie, nu am nicio concluzie. A fost sau nu vacanţă? Nu ştiu, tot ce pot să spun este că am învăţat foarte mult şi că acum conduc mult, mult mai bine, nu mai trebuie să vă fie frică de mine în trafic. Cam ca în videoclipul de mai jos.

Graspop vs. Werchter. Cronică lucidă de festival(uri)

Deşi vremurile sunt tulburi şi spiritele încinse prin .ro, cu motive întemeiate, eu îmi permit să abordez astăzi un subiect estival: festivalurile rock la care am fost. N-am mai scris aici de o grămadă de vreme şi-mi face plăcere să revin cu o poveste lejeră, de concediu. Anul trecut am descoperit farmecul vacanţei de vară în luna iunie, cu concert la pachet. Vara asta am dublat pachetul şi am fost la două zile de festival în Belgia. 22 iunie la Graspop Metal Meeting şi 1 iulie la Rock Werchter. Ce s-a întâmplat în săptămâna dintre cele două zile de concerte vă spun altă dată. Aşadar, urmează două semi-cronici de semi-festival, dintr-o perspectivă frustă şi lucidă, dezvoltată în cele 10-12 ore petrecute bând apă plată şi cafea şi vreme ce toţi în jurul meu treceau prin diverse grade de luat razna.

Graspop Metal Meeting 2012

Faptele

Am cumpărat biletul la Graspop cu vreo 7 luni înainte, în momentul când se anunţase turneul Black Sabbath, incluzând ziua de 22 iunie în Belgia. Black Sabbath şi-au anulat turneul, dar pe listă mai rămâneau rock-ul şi berea. Ok, berea a picat şi ea, din pricină de şofat, de unde şi excesul de luciditate din rândurile de mai jos. Graspop are loc la Dessel, un orăşel belgian aproape de graniţa cu Olanda. Pop-ul din nume nu trebuie să vă păcălească, festivalul e de metale. Gras-ul însă vă poate da de gândit :)

Populaţia de festival

În principal flamandă, de la 16 la peste 50 de ani, majoritar masculină. Concentraţia de testosteron pe metru pătrat dădea festivalului un aspect de cazarmă militară, minus ordinea şi curăţenia. The journey of a metalhead is a lonely one, or so I've been told.

Codul vestimentar

Negru. Masculin: try to look as much as possible as a bad MF. Feminin: gothic drama queen, părul roşu sau verde.

Mâncarea şi băutura

Scumpă. Fast food. Berea: proastă.

Comportamente acceptabile public

Urinatul. Cum pişoarele pentru bărbaţi erau plasate în spaţiul de acces la toalete, devenea inevitabilă vederea copăceilor cu urinoare. Diferenţe culturale să fie de vină?!

Atmosfera

Dark and twisted. Poate pentru că era prima zi de festival? Nu ştiu, pe măsura ce ziua trecea, atmosfera devenea însă tot mai exuberantă. În stil metal, ceea ce poate să însemne de fapt foarte multe lucruri. De exemplu, la Ozzy Osbourne am stat lângă doi metalişti de vârsta a doua spre a treia care jumătate de concert au vorbit continuu şi atât de tare, că aproape nu mai auzeam muzica. Vreţi să ştiţi care era subiectul? Şi eu, dar vorbeau în flamandă.

Ce-am văzut, ce-am auzit sau la ce am fost de faţă

Graspop a avut patru scene, dar mărturisesc că pe cea de-a patra am găsit-o abia pe drumul spre ieşire. Nu-mi propusesem să văd nimic de-acolo. Ziua am început-o cu o karmă proastă, care m-a făcut să pierd show-ul Godsmack. Hrrrrr! Aşa că primul concert la care am ajuns a fost al celor de la Sacred Reich, unde am prins vreo două piese, dintre care una era un cover după Black Sabbath. Am băut o bere în timp ce Slash se producea pe scena principală, dar am urmărit în întregime şi cu plăcere show-ul Paradise Lost. Sabaton a fost interesant de urmărit, deşi n-o să pricep neam-veci care-i treaba cu bărbaţii şi războiul şi de ce băieţii ăia o ardeau aşa eroic. În fine. De la Sick of It All am îndurat vreo două piese, după care m-am mutat la Amon Amarth care păreau totuşi că mai şi cântă ceva. Slayer l-aş fi dormit la propriu, dacă nu s-ar fi făcut aşa frig. Dar a urmat Kyuss Lives! de departe pentru mine cea mai puternică experienţă din cadrul acestei zile de festival. And last but not least, Ozzy Osbourne & Friends, unde bunicuţa dementă s-a produs în stilul binecunoscut, mai mult pe baza repertoriului propriu, împreună cu Geezer Butler, Zakk Wylde şi Slash. Mama, I'm coming Home a dat semnalul de plecare.

Enervări

Coada de maşini de la intrarea festivalului, 2 ore pentru a parcurge 3 km, lucru care a însemnat ratarea concertului Godsmack :(

Revelaţii

Kyuss a fost pentru mine revelaţia totală şi absolută a acestui festival. A fost dragoste la prima auzire şi vedere. Delir total. Concertul lor îl puteţi vedea integral aici. And yes, I did headbanging:)

Imagini care mă vor bântui

Ozzy Osbourne alergând pe scenă cu nişte găleţi din care arunca apă peste public. Asta pentru că nu-i mai venea apă pe furtunul pe care îl folosise până atunci. Arăta ca o babă nebună.

Rock Werchter

Faptele

Motivul principal pentru a merge la Werchter se numeşte Red Hot Chili Peppers. Cum distanţa în timp faţă de Graspop era de aproximativ o săptămână, uite aşa a apărut şi vacanţa cu două zile de concerte în program. Werchter este un sătuc belgian la vreo 30 de km de Bruxelles, iar Rock Werchter este un festival cu o tradiţie de aproape 40 de ani.

Populaţia de festival

Flamandă, franceză şi internaţională, de la 8 la 50 de ani, dar majoritatea spectatorilor aveau între 15 şi 25 ani. Egalitate de gen, multe blonde.

Codul vestimentar

Ochelari de soare galbeni, verzi şi roşii. Masculin: tricou colorat, bermude uni, în carouri sau floricele, cu buzunare exterioare. Feminin: pantaloni scurţi cu cizme de cauciuc sau teneşi cu floricele.

Mâncarea şi băutura

Scumpă. Fast food. Berea: şi mai proastă.

Comportamente acceptabile public

Mâncatul fără număr a porţiilor de cartofi prăjiţi înecaţi în maioneză sau ketchup. Mie mi-a fost îndeajuns mirosul.

Atmosfera

Veselă, solară. Cel puţin aşa era în ultima zi de festival când am intrat şi pe scena principală părea a se desfăşura petrecerea de Sf. Patrick. Deşi americani la origine, cei de la Dropkick Murphys le ziceau cu foc în ritmuri irlandeze, iar publicul era încântat. Sau soarele ardea cam tare.

Ce-am văzut, ce-am auzit sau la ce am fost de faţă

Rock Werchter a avut trei scene, eu am urmărit numai scena principală, după mici tentative eşuate de a vedea ce se întâmpla pe celelalte două. După veselia cu tente irlandeze, am mai făcut un pic de plajă pe muzica lui Noel Gallagher's High Flying Birds, care nu a fost foarte deranjantă. Florence (+ the Machine) a fost o apariţie elegantă, care a zâmbit de trei ori pe parcursul orei cât a ţinut concertul, a făcut multe gesturi dramatice pe scenă şi a cântat din adâncul plămânilor despre lucruri triste precum inimi zdrobite şi suflete singure. Una peste alta, impresie pozitivă. De la Snow Patrol am reţinut mesajul principal: Just say yes, just say there's nothing holding you back. Adolescentele şi adolescenţii din jurul meu erau în extaz. Şi în sfârşit motivul pentru care eram acolo, concertul celor de la Red Hot Chili Peppers, pe care mai mult l-am auzit decât l-am văzut, dar care a fost de nivelul aşteptat. Aşa că nu-i rataţi, mai ales că or să vină şi pe-aci, pe-aproape.

Enervări

Coada de o oră de la ieşirea din parcare. De la 2 la 3 dimineaţa.

Revelaţii

Niciuna.

Şi voi, sunteţi tentaţi de ceva festivaluri în vara asta? Eu cred că mi-am făcut norma :)

Lanţul amintirilor

Nu e vorba despre filmul ăla bollywoodian care a fost un super-mega-blockbuster când a apărut în cinematografele româneşti prin anii 70 şi pe care, drept să spun, nu mi-l amintesc, dacă l-oi fi văzut vreodată. Dar zilele astea sunt voit-forţat în plin exerciţiu de cartografiere a memoriei personale, un bun prilej de a vedea cum şi dacă funcţionează clişeul-metaforă al lanţului.

Exerciţiul sună cam aşa: mai întâi vă trasaţi conturul propriului corp pe o bucată de hârtie suficient de mare cât să vă regăsiţi acolo în mărime naturală. Sau, mai bine, cereţi altcuiva să o facă, în vreme ce voi staţi întinşi pe podea, pe foaia de hârtie. Acum sunteţi în faţa foii pe care este trasată o singură linie, cea care vă reprezintă. Sarcina voastră este de a ordona în interiorul acestui contur toţi anii vieţii voastre, alături de câte o amintire. Trebuie, aşadar, să vă scotociţi memoria, să o întoarceţi pe o parte, pe alta şi chiar pe dos, dacă este nevoie, să o scuturaţi până găsiţi cel puţin o amintire pentru fiecare an al vieţii voastre. Creaţi o asociere între acel an/acea aminitire şi o parte a corpului vostru. Nu trebuie să folosiţi vreun criteriu de apreciere, să argumentaţi cumva alegerea. Intuiţia proprie este de ajuns.

Ajunşi în acest punct, vă daţi seama că treaba e cam al dracu' de complicată. Amintiri sunt o grămadă, dar chemate la ordin, ele refuză să se prezinte. Există unele strategii pentru a le face să răspundă. O putem lua evenimenţial, de exemplu, rememorând momentele marcante ale vieţii. Ce înseamnă moment marcant, aici fiecare îşi dă propriul răspuns: de la prima dată când mi-am pus părul pe moaţe, la prima dată când am făcut sex, de la căsătorie la naştere şi moarte, de la decizii dramatice care schimbă viaţa, la întâmplări aparent insignifiante, care rămân agăţate de minte fără un motiv identificabil. Cei cărora acest algoritm le pare prea plin de clişee, prea instituţionalizat, pot încerca rătăcirea liberă printre amintiri. De câte ori întâlneşti una cu un contur suficient de precis, o întrebi politicos: dar dvs. din ce an sunteţi? Nu se ştie dacă primeşti din start un răspuns la fel de politicos şi de clar, aşa că trebuie să fii gata şi pentru aplicarea unor metode complementare: de învăluire (se aduc în joc elemente suplimentare, din afara amintirii propriu-zise), de poziţionare (a, deci tu te-ai întâmplat înainte de..., dar după ce...), de flatare (ce drăguţ, tu eşti aminitirea despre...)

În funcţie de înclinaţii şi caracteristici individuale, se poate ca mai frecvent să se prezinte la apel amintirile de un anumit tip. Mai nasol e cu cele neplăcute, triste, dureroase, jenante, umilitoare, care tind să fie şi printre primele care scot capul din mulţime. Uneori îţi vine să le întorci spatele, să o rupi la fugă, să te răsteşti la ele să tacă dracului din gură, că eşti satul/ă de ele. În final, resemnat/ă, le dai şi lor numere de ordine, fiindcă îţi propui să înşeli pe cât de puţin este posibil într-un asemenea joc de oglinzi.

Fiecare an şi fiecare aminitire trebuie notată. Treptat, spaţiul alb se umple, subiectiv şi oarecum simptomatic. Priveşti şi te miri. Totul e acolo, distribuit pe mâini, picioare, cap şi trunchi, cu mari spaţii albe sau, dimpotrivă, complet acoperite de scris, desene, semne. Habar n-aveai cum navighează mintea ta în propriul ei interior. Acum vezi. Poate simţi, ca mine, cum amintirile din copilărie, desi eterice şi pufoase, se lasă totuşi grele pe picioare, adolescenţa se aşează pe şolduri şi coapse (mda, ştii că de acolo se dă jos cel mai greu!), mâinile captează o bună parte din experienţele de mobilitate (prima dată la...), în vreme ce între inimă, plexul solar şi sex se înşiră amintiri pe care numai o spălare de creier le-ar putea îndepărta. Rămâne capul, umplut doar de semne de întrebare în dreptul vârstei de 33. Harta e gata. E gata?! Nu, un roi întreg de amintiri se ridică, stârnite de manevrele de identificare şi recunoaştere, şi bâzâie iritant. Pe unele le împerechezi cu cele deja trecute pe hârtie, altora, cu toată bunăvoinţa, nu le poţi găsi anul potrivit. Mofluze, unele se potolesc. Altele continuă să lanseze atacuri înţepătoare şi să ceară o soluţie. Poţi încerca să le păcăleşti, să le promiţi zâmbind strâmb că până data viitoare or să primească şi ele un loc propriu în spaţiul biografiei tale. Care data viitoare? Păi am uitat să vă spun, acesta este un exerciţiu din cadrul laboratorului de dramaturgie Scrie despre tine, în care participanţii învaţă să scrie poveşti pornind de la propriile elemente biografice. Iar aceasta a fost prima întâlnire.

Ocupaţia mea de weekend, cetăţenia activă

Priveam ninsoarea pe fereastră, răsfoiam o carte cam tristă şi nu mă puteam hotarî dacă am sau nu suficient chef să fac o prajitură cu cremă de lămâie, când sună telefonul. Sună fixu', Romtelecomul adică. Acum, când sună fixu' într-o zi de joi, în amiaza mare, ştiu din capul locului că în privinţa autorului apelului sunt numai trei posibilităţi: a) o firmă de cercetare de piaţă care face un sondaj de opinie, b) o firmă de recuperare de credite, care ar vrea să mă duc eu la vecinul Gică la uşă şi să-i zic că "a uitat" să-şi plătească ratele la bancă şi c) Romtelecom în persoană, care prin vocea robotului mă anunţă că am întârziat cu plata facturii. Asta pentru că cele trei persoane care au numărul meu de fix ştiu că în mod obişnuit eu nu am ce căuta acasă ziua în amiaza mare, într-o zi de joi, şi evident nu mă sună. De data asta era prima situaţie, o doamnă Xlescu de la firma Ylescu doreşte ca eu să particip la un sondaj şi mă întreabă dacă sunt de acord să răspund la câteva întrebări (întotdeauna operatorii spun "câteva întrebări" ca şi cum ar fi vreo 3-4, când în realitate sunt vreo 13-14) despre viaţa (sau a spus "piaţa"?!) socială şi politică din Bucureşti. În mod obişnuit sunt mare amatoare de anchete prin telefon, pentru mine sunt ca un fel de linie erotică, primesc cu maximă excitaţie intelectuală toate întrebările ţintite pe care mintea de marketer le-a produs. Privesc cu alţi ochi rezultatele unui sondaj publicate în presă, atunci când ştiu cum au fost colectate datele. Dar, de astă dată, am spus nu. Doamnă, am spus, nu pot da răspunsuri relevante la întrebările dvs., mă tem că nu am competenţa necesară.

Sunteţi indignaţi şi dezamăgiţi? Cum, eu nu trăiesc în Bucureşti? Nu mă preocupă problemele oraşului ăsta? Nu e datoria mea cetăţenească să cunosc ceea ce se întâmplă? Ba da, numai că drept să spun, eu mă simt supra-solicitată. Mărturisesc că nu sunt o bună cetăţeană şi mă auto-denunţ drept incompetentă şi delăsătoare în ceea ce priveşte îndatoririle mele cetăţeneşti.

Sunt parte din marea masă amorfă a locuitorilor acestei ţări, cel puţin aşa m-ar eticheta părerologii de meserie. Care părerologi umplu internetul şi televiziunile cu ce altceva dacă nu cu păreri: despre deficitul de democraţie, despre (ne)implicarea cetăţenilor în deciziile politice şi administrative de nivel local şi central, despre comunicarea deficitară dintre cetăţeni şi instituţiile statului, despre spaţiul public, despre lipsa spiritului civic la români, despre cât de dezamăgiţi sunt cetăţenii de clasa politică, despre cum ne-a deformat comunismul şi cum ne-a prostit televizorul (la care apar frecvent părerologii) etc. Cărtărescu anunţă că va renunţa la orice preocupare şi exprimare legată de viaţa politică, lucru care îl priveşte, din partea mea, părerologii îl etichetează imediat drept idiot. Sigur, termenul idiot are şi un alt înţeles, mai academic, căci părerologii sunt oameni citiţi şi opiniile lor sunt întemeiate adânc şi cu referinţe bibliografice: idiotes erau numiţi de către vechii greci, fondatorii democraţiei, cei care alegeau să-şi vadă de treburile lor private, personale, în loc să participe la politică.

Acum că tot a venit vorba de greci şi democraţie, am şi eu câteva observaţii elementare pe tema asta. Pe vremea când grecii au inventat democraţia, oamenii erau împărţiţi în cetăţeni, adică bărbaţi ce se ocupau cu treburile cetăţii, femei, adicălea nevestele lor ce aveau grijă de gospodăriile şi copii cetăţenilor, şi sclavi - bărbaţi şi femei responsabili cu producţia de bunuri şi servicii de care beneficiau cetăţenii şi familiile lor. Pe lângă ei, mai erau şi străinii. Un cetăţean celebru şi considerat model în vremurile moderne, dar nu neapărat şi în cele în care a trăit, a fost Socrate. Xantipa, nevasta lui despre care nu se ştiu prea multe, este adesea pomenită şi ea, ca anti-model pentru a ilustra conflictul dintre îngrijirea intereselor private şi celor publice. Între timp, democraţia s-a transformat şi a cunoscut unele progrese: sclavii şi femeile au devenit şi ei cetăţeni, cu străinii mai sunt unele probleme, dar există cel puţin proceduri clare pentru a-i trata şi integra în ordinea socială. O promovare socială şi politică pe scală largă, cum ar zice vreun părerolog. Cum ar veni, toţi sclavii sunt acum lorzi (o dau şi cu referinţe anglo-saxone, ca să nu se creadă că eu nu-s citită). Şi se aşteaptă ca ei să se şi poarte ca nişte lorzi, dacă tot au fost promovaţi politic. Ce păcat însă că au altceva de făcut.

Să facem un calcul. Într-o zi obişnuită din timpul săptămânii petrec 8 ore la muncă (cel puţin!), la care se adaugă 2 ore drumul dus-întors casă-birou, între 3 şi 4 ore treburile curente (cumpărături, gătit, mâncat, igienă personală, treburi mărunte prin casă) şi 8 ore somn, la modul ideal bineînţeles. Îmi rămân aşadar între 2 şi 3 ore zilnic pentru a mă relaxa, petrece timp cu prietenii şi rudele, participa la activităţi cultural-distractive, a învăţa pentru a rămâne la standardele profesionale care-mi permit păstrarea locului de muncă, îngriji de sănătate, informa cu privire la numeroasele şi complexele treburi ale oraşului şi statului. Cum am spus şi mai sus, cu ultima parte nu mă descurc prea grozav. Nu am încă familie, aşa că nu am pomenit nimic despre soţ şi copii, dar mă întreb adesea cum naibii reuşesc să facă faţă oamenii aflaţi în această situaţie ritmului de viaţă din acest oraş. Mai există însă şi weekendul, că doar de-aia statul democratic ne lasă două zile libere pe săptămână. În weekend am (in)suficient timp liber pentru a-mi rezolva treburile gospodăreşti şi personale, pentru oameni dragi care ar merita mai multă atenţie din partea mea, pentru relaxare şi distracţie, şi evident, pentru a citi şi analiza ACTA, legea sănătăţii, tratatul Schengen, politica agrara comună, tratatul de la Lisabona, codul fiscal şi cele 200 de ordonanţe de urgenţă auto-contradictorii pe care le emite săptămânal guvernul Boc, pentru a citi, semna şi scrie petiţii, pentru întâlnirile comitetului de bloc, pentru proteste, pentru implicarea în mişcări civice şi pentru convingerea prietenilor, rudelor şi vecinilor să facă la fel, pentru salvarea balenelor şi chiar şi a delfinilor, pentru monitorizarea activităţii aleşilor neamului, că ei sunt şi aleşii mei, indiferent dacă i-am votat au ba, pentru dezbaterea problemelor de interes general, dacă am cu cine, şi în genere pentru a face tot ceea ce nu am reuşit să fac în timpul săptămânii. Lucruri pe care îmi propun să le şi fac. Deocamdata o las pe weekendul viitor.

P.S. Dacă doriţi să comentaţi acest articol, aş aprecia evitarea etichetărilor, în special a celor de tipul idei de stânga, feminism etc. Sunt suficiente bloguri de părerologi unde vă puteţi exprima în acest sens. Mulţumesc!

P.S. 2 Off topic. Am făcut prăjitura cu cremă de lămâie, mi-a ieşit în sfârşit pandişpanul.