Priveam ninsoarea pe fereastră, răsfoiam o carte cam tristă şi nu mă puteam hotarî dacă am sau nu suficient chef să fac o prajitură cu cremă de lămâie, când sună telefonul. Sună fixu', Romtelecomul adică. Acum, când sună fixu' într-o zi de joi, în amiaza mare, ştiu din capul locului că în privinţa autorului apelului sunt numai trei posibilităţi: a) o firmă de cercetare de piaţă care face un sondaj de opinie, b) o firmă de recuperare de credite, care ar vrea să mă duc eu la vecinul Gică la uşă şi să-i zic că "a uitat" să-şi plătească ratele la bancă şi c) Romtelecom în persoană, care prin vocea robotului mă anunţă că am întârziat cu plata facturii. Asta pentru că cele trei persoane care au numărul meu de fix ştiu că în mod obişnuit eu nu am ce căuta acasă ziua în amiaza mare, într-o zi de joi, şi evident nu mă sună. De data asta era prima situaţie, o doamnă Xlescu de la firma Ylescu doreşte ca eu să particip la un sondaj şi mă întreabă dacă sunt de acord să răspund la câteva întrebări (întotdeauna operatorii spun "câteva întrebări" ca şi cum ar fi vreo 3-4, când în realitate sunt vreo 13-14) despre viaţa (sau a spus "piaţa"?!) socială şi politică din Bucureşti. În mod obişnuit sunt mare amatoare de anchete prin telefon, pentru mine sunt ca un fel de linie erotică, primesc cu maximă excitaţie intelectuală toate întrebările ţintite pe care mintea de marketer le-a produs. Privesc cu alţi ochi rezultatele unui sondaj publicate în presă, atunci când ştiu cum au fost colectate datele. Dar, de astă dată, am spus nu. Doamnă, am spus, nu pot da răspunsuri relevante la întrebările dvs., mă tem că nu am competenţa necesară.
Sunteţi indignaţi şi dezamăgiţi? Cum, eu nu trăiesc în Bucureşti? Nu mă preocupă problemele oraşului ăsta? Nu e datoria mea cetăţenească să cunosc ceea ce se întâmplă? Ba da, numai că drept să spun, eu mă simt supra-solicitată. Mărturisesc că nu sunt o bună cetăţeană şi mă auto-denunţ drept incompetentă şi delăsătoare în ceea ce priveşte îndatoririle mele cetăţeneşti.
Sunt parte din marea masă amorfă a locuitorilor acestei ţări, cel puţin aşa m-ar eticheta părerologii de meserie. Care părerologi umplu internetul şi televiziunile cu ce altceva dacă nu cu păreri: despre deficitul de democraţie, despre (ne)implicarea cetăţenilor în deciziile politice şi administrative de nivel local şi central, despre comunicarea deficitară dintre cetăţeni şi instituţiile statului, despre spaţiul public, despre lipsa spiritului civic la români, despre cât de dezamăgiţi sunt cetăţenii de clasa politică, despre cum ne-a deformat comunismul şi cum ne-a prostit televizorul (la care apar frecvent părerologii) etc. Cărtărescu anunţă că va renunţa la orice preocupare şi exprimare legată de viaţa politică, lucru care îl priveşte, din partea mea, părerologii îl etichetează imediat drept idiot. Sigur, termenul idiot are şi un alt înţeles, mai academic, căci părerologii sunt oameni citiţi şi opiniile lor sunt întemeiate adânc şi cu referinţe bibliografice: idiotes erau numiţi de către vechii greci, fondatorii democraţiei, cei care alegeau să-şi vadă de treburile lor private, personale, în loc să participe la politică.
Acum că tot a venit vorba de greci şi democraţie, am şi eu câteva observaţii elementare pe tema asta. Pe vremea când grecii au inventat democraţia, oamenii erau împărţiţi în cetăţeni, adică bărbaţi ce se ocupau cu treburile cetăţii, femei, adicălea nevestele lor ce aveau grijă de gospodăriile şi copii cetăţenilor, şi sclavi - bărbaţi şi femei responsabili cu producţia de bunuri şi servicii de care beneficiau cetăţenii şi familiile lor. Pe lângă ei, mai erau şi străinii. Un cetăţean celebru şi considerat model în vremurile moderne, dar nu neapărat şi în cele în care a trăit, a fost Socrate. Xantipa, nevasta lui despre care nu se ştiu prea multe, este adesea pomenită şi ea, ca anti-model pentru a ilustra conflictul dintre îngrijirea intereselor private şi celor publice. Între timp, democraţia s-a transformat şi a cunoscut unele progrese: sclavii şi femeile au devenit şi ei cetăţeni, cu străinii mai sunt unele probleme, dar există cel puţin proceduri clare pentru a-i trata şi integra în ordinea socială. O promovare socială şi politică pe scală largă, cum ar zice vreun părerolog. Cum ar veni, toţi sclavii sunt acum lorzi (o dau şi cu referinţe anglo-saxone, ca să nu se creadă că eu nu-s citită). Şi se aşteaptă ca ei să se şi poarte ca nişte lorzi, dacă tot au fost promovaţi politic. Ce păcat însă că au altceva de făcut.
Să facem un calcul. Într-o zi obişnuită din timpul săptămânii petrec 8 ore la muncă (cel puţin!), la care se adaugă 2 ore drumul dus-întors casă-birou, între 3 şi 4 ore treburile curente (cumpărături, gătit, mâncat, igienă personală, treburi mărunte prin casă) şi 8 ore somn, la modul ideal bineînţeles. Îmi rămân aşadar între 2 şi 3 ore zilnic pentru a mă relaxa, petrece timp cu prietenii şi rudele, participa la activităţi cultural-distractive, a învăţa pentru a rămâne la standardele profesionale care-mi permit păstrarea locului de muncă, îngriji de sănătate, informa cu privire la numeroasele şi complexele treburi ale oraşului şi statului. Cum am spus şi mai sus, cu ultima parte nu mă descurc prea grozav. Nu am încă familie, aşa că nu am pomenit nimic despre soţ şi copii, dar mă întreb adesea cum naibii reuşesc să facă faţă oamenii aflaţi în această situaţie ritmului de viaţă din acest oraş. Mai există însă şi weekendul, că doar de-aia statul democratic ne lasă două zile libere pe săptămână. În weekend am (in)suficient timp liber pentru a-mi rezolva treburile gospodăreşti şi personale, pentru oameni dragi care ar merita mai multă atenţie din partea mea, pentru relaxare şi distracţie, şi evident, pentru a citi şi analiza ACTA, legea sănătăţii, tratatul Schengen, politica agrara comună, tratatul de la Lisabona, codul fiscal şi cele 200 de ordonanţe de urgenţă auto-contradictorii pe care le emite săptămânal guvernul Boc, pentru a citi, semna şi scrie petiţii, pentru întâlnirile comitetului de bloc, pentru proteste, pentru implicarea în mişcări civice şi pentru convingerea prietenilor, rudelor şi vecinilor să facă la fel, pentru salvarea balenelor şi chiar şi a delfinilor, pentru monitorizarea activităţii aleşilor neamului, că ei sunt şi aleşii mei, indiferent dacă i-am votat au ba, pentru dezbaterea problemelor de interes general, dacă am cu cine, şi în genere pentru a face tot ceea ce nu am reuşit să fac în timpul săptămânii. Lucruri pe care îmi propun să le şi fac. Deocamdata o las pe weekendul viitor.
P.S. Dacă doriţi să comentaţi acest articol, aş aprecia evitarea etichetărilor, în special a celor de tipul idei de stânga, feminism etc. Sunt suficiente bloguri de părerologi unde vă puteţi exprima în acest sens. Mulţumesc!
P.S. 2 Off topic. Am făcut prăjitura cu cremă de lămâie, mi-a ieşit în sfârşit pandişpanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu