Educaţie montană

- Ce faceţi aici? Întrebarea mă întrerupe din meditaţia tăcută al cărei subiect îl constituiau păsările mari şi negre care se învârteau croncănind desupra văii: să fie ciori sau corbi? Parcă prea erau mari, ca să fie ciori. - Ne plimbăm, suntem pe un traseu turistic marcat, răspund eu cu o voce voit indiferentă. Încă din momentul în care maşina se oprise la 2 metri de noi, pe drumul forestier ce mergea pe marginea parcului, îmi venise în minte că a venit după noi, fără să mă gândesc şi la vreun motiv pentru asta. Tehnic vorbind, nu ne plimbam: eu ronţăiam migdale, iar fetele molfăiau nişte sandvişuri, aşezate pe un capăt de podeţ. - Păi şi nu aţi văzut anunţul că zona este frecventată de urşi? continuă bărbatul înalt cu cămaşă verde de camuflaj, care se dăduse jos din maşină. Se stăpâneşte destul de bine, dar mesajul din subtext e suficient de clar: turişti tâmpiţi! - Ba da, dar mesaje de-astea sunt în toţi munţii României, dau eu un soi de explicaţie. - Şi vreţi să vă arăt filmul cu el? - Ăăăă, nu, adică e bine că aveţi un film, dar nu vrem. Schimb de priviri între noi, dar nu dăm niciun semn că ar urma să facem ceva. - Ei bine, continuă explicaţia, suntem chiar în intervalul în care ursul îşi face rondul zilnic, după-amiaza traversează valea, de pe versantul ăsta pe versantul celălalt, în special sâmbăta şi duminica, când e mai linişte. Eu de-asta şi patrulez prin zonă. Schimb de priviri între noi din nou. Obrajii par să ni se lase un pic în jos. - Nu e bine că sunteţi aici şi e încă şi mai rău că v-aţi oprit chiar aici, în drumul lui, ca să mâncaţi. Toamna urşii sunt în căutare de hrană şi sunt cam agitaţi. Ei caută să înmagazineze cât mai mult şi mânăncă foarte mult jir de fag. Jirul conţine o substanţă halucinogenă, iar asta îi face agitaţi. În sfârşit, explicaţia are ceva efecte, ne ridicăm de pe podeţ şi dăm semne că ne echipăm de plecare. - Păi noi voiam să mergem spre Curmătura Rodeanu. - Nu e un traseu bun, e foarte rău în partea de sus, de ce nu mergeţi pe traseul ecoturistic? - Hmmm?!? - Cel care începe după ce aţi trecut de cantonul silvic. - Hmmm?!? Aşa că se apucă să scotocească prin maşină şi scoate o cărţulie prăfuită, deşi nouă, pe care scrie Ghid turistic. Parcul Naţional Buila-Vânturăriţa. Aproape că ne ies ochii din orbite când îl vedem, căci nu reuşisem să găsesc nici hartă, niciun vreun alt material tipărit pentru zona în care ne aflam, iar cei întrebaţi pe drum nu păreau a fi foarte la curent cu informaţia. - Dar de unde facem şi noi rost de unul? Ne apropiem şi începem să discutăm, să întrebăm, să analizăm posibilităţile. La despărţire primim ghidul cadou. Nu înainte de a vedea şi o poză cu ursul, făcută chiar săptămâna trecută. - Ce drăguţ e! se alintă R. - Nu ştiu cum de ţi se pare drăguţ ursul, dar liliecii ăia mici şi drăgălaşi, care nu fac nimic, nu-i poţi suporta, folosesc eu ocazia ca să punctez în disputa pe seama liliecilor. - Păi liliecii sunt nişte vampiri, sug sângele, râde şi domnul în cămaşă verde, vizibil mai relaxat după decizia noastră de a renunţa la traseul iniţial. Hmmm, aş zice că acum ţine cu ursul, dar mă abţin.  - Dar nişte jir halucinogen de unde găsim? întindem noi un pic coarda.
Ne întoarcem cu pasul spinten. Nu, nu e vorba de urs, doar că acum mergem la vale. Sau cel puţin aşa ne place să credem :)

Lanţul amintirilor

Nu e vorba despre filmul ăla bollywoodian care a fost un super-mega-blockbuster când a apărut în cinematografele româneşti prin anii 70 şi pe care, drept să spun, nu mi-l amintesc, dacă l-oi fi văzut vreodată. Dar zilele astea sunt voit-forţat în plin exerciţiu de cartografiere a memoriei personale, un bun prilej de a vedea cum şi dacă funcţionează clişeul-metaforă al lanţului.

Exerciţiul sună cam aşa: mai întâi vă trasaţi conturul propriului corp pe o bucată de hârtie suficient de mare cât să vă regăsiţi acolo în mărime naturală. Sau, mai bine, cereţi altcuiva să o facă, în vreme ce voi staţi întinşi pe podea, pe foaia de hârtie. Acum sunteţi în faţa foii pe care este trasată o singură linie, cea care vă reprezintă. Sarcina voastră este de a ordona în interiorul acestui contur toţi anii vieţii voastre, alături de câte o amintire. Trebuie, aşadar, să vă scotociţi memoria, să o întoarceţi pe o parte, pe alta şi chiar pe dos, dacă este nevoie, să o scuturaţi până găsiţi cel puţin o amintire pentru fiecare an al vieţii voastre. Creaţi o asociere între acel an/acea aminitire şi o parte a corpului vostru. Nu trebuie să folosiţi vreun criteriu de apreciere, să argumentaţi cumva alegerea. Intuiţia proprie este de ajuns.

Ajunşi în acest punct, vă daţi seama că treaba e cam al dracu' de complicată. Amintiri sunt o grămadă, dar chemate la ordin, ele refuză să se prezinte. Există unele strategii pentru a le face să răspundă. O putem lua evenimenţial, de exemplu, rememorând momentele marcante ale vieţii. Ce înseamnă moment marcant, aici fiecare îşi dă propriul răspuns: de la prima dată când mi-am pus părul pe moaţe, la prima dată când am făcut sex, de la căsătorie la naştere şi moarte, de la decizii dramatice care schimbă viaţa, la întâmplări aparent insignifiante, care rămân agăţate de minte fără un motiv identificabil. Cei cărora acest algoritm le pare prea plin de clişee, prea instituţionalizat, pot încerca rătăcirea liberă printre amintiri. De câte ori întâlneşti una cu un contur suficient de precis, o întrebi politicos: dar dvs. din ce an sunteţi? Nu se ştie dacă primeşti din start un răspuns la fel de politicos şi de clar, aşa că trebuie să fii gata şi pentru aplicarea unor metode complementare: de învăluire (se aduc în joc elemente suplimentare, din afara amintirii propriu-zise), de poziţionare (a, deci tu te-ai întâmplat înainte de..., dar după ce...), de flatare (ce drăguţ, tu eşti aminitirea despre...)

În funcţie de înclinaţii şi caracteristici individuale, se poate ca mai frecvent să se prezinte la apel amintirile de un anumit tip. Mai nasol e cu cele neplăcute, triste, dureroase, jenante, umilitoare, care tind să fie şi printre primele care scot capul din mulţime. Uneori îţi vine să le întorci spatele, să o rupi la fugă, să te răsteşti la ele să tacă dracului din gură, că eşti satul/ă de ele. În final, resemnat/ă, le dai şi lor numere de ordine, fiindcă îţi propui să înşeli pe cât de puţin este posibil într-un asemenea joc de oglinzi.

Fiecare an şi fiecare aminitire trebuie notată. Treptat, spaţiul alb se umple, subiectiv şi oarecum simptomatic. Priveşti şi te miri. Totul e acolo, distribuit pe mâini, picioare, cap şi trunchi, cu mari spaţii albe sau, dimpotrivă, complet acoperite de scris, desene, semne. Habar n-aveai cum navighează mintea ta în propriul ei interior. Acum vezi. Poate simţi, ca mine, cum amintirile din copilărie, desi eterice şi pufoase, se lasă totuşi grele pe picioare, adolescenţa se aşează pe şolduri şi coapse (mda, ştii că de acolo se dă jos cel mai greu!), mâinile captează o bună parte din experienţele de mobilitate (prima dată la...), în vreme ce între inimă, plexul solar şi sex se înşiră amintiri pe care numai o spălare de creier le-ar putea îndepărta. Rămâne capul, umplut doar de semne de întrebare în dreptul vârstei de 33. Harta e gata. E gata?! Nu, un roi întreg de amintiri se ridică, stârnite de manevrele de identificare şi recunoaştere, şi bâzâie iritant. Pe unele le împerechezi cu cele deja trecute pe hârtie, altora, cu toată bunăvoinţa, nu le poţi găsi anul potrivit. Mofluze, unele se potolesc. Altele continuă să lanseze atacuri înţepătoare şi să ceară o soluţie. Poţi încerca să le păcăleşti, să le promiţi zâmbind strâmb că până data viitoare or să primească şi ele un loc propriu în spaţiul biografiei tale. Care data viitoare? Păi am uitat să vă spun, acesta este un exerciţiu din cadrul laboratorului de dramaturgie Scrie despre tine, în care participanţii învaţă să scrie poveşti pornind de la propriile elemente biografice. Iar aceasta a fost prima întâlnire.