Nu e vorba despre filmul ăla bollywoodian care a fost un super-mega-blockbuster când a apărut în cinematografele româneşti prin anii 70 şi pe care, drept să spun, nu mi-l amintesc, dacă l-oi fi văzut vreodată. Dar zilele astea sunt voit-forţat în plin exerciţiu de cartografiere a memoriei personale, un bun prilej de a vedea cum şi dacă funcţionează clişeul-metaforă al lanţului.
Exerciţiul sună cam aşa: mai întâi vă trasaţi conturul propriului corp pe o bucată de hârtie suficient de mare cât să vă regăsiţi acolo în mărime naturală. Sau, mai bine, cereţi altcuiva să o facă, în vreme ce voi staţi întinşi pe podea, pe foaia de hârtie. Acum sunteţi în faţa foii pe care este trasată o singură linie, cea care vă reprezintă. Sarcina voastră este de a ordona în interiorul acestui contur toţi anii vieţii voastre, alături de câte o amintire. Trebuie, aşadar, să vă scotociţi memoria, să o întoarceţi pe o parte, pe alta şi chiar pe dos, dacă este nevoie, să o scuturaţi până găsiţi cel puţin o amintire pentru fiecare an al vieţii voastre. Creaţi o asociere între acel an/acea aminitire şi o parte a corpului vostru. Nu trebuie să folosiţi vreun criteriu de apreciere, să argumentaţi cumva alegerea. Intuiţia proprie este de ajuns.
Ajunşi în acest punct, vă daţi seama că treaba e cam al dracu' de complicată. Amintiri sunt o grămadă, dar chemate la ordin, ele refuză să se prezinte. Există unele strategii pentru a le face să răspundă. O putem lua evenimenţial, de exemplu, rememorând momentele marcante ale vieţii. Ce înseamnă moment marcant, aici fiecare îşi dă propriul răspuns: de la prima dată când mi-am pus părul pe moaţe, la prima dată când am făcut sex, de la căsătorie la naştere şi moarte, de la decizii dramatice care schimbă viaţa, la întâmplări aparent insignifiante, care rămân agăţate de minte fără un motiv identificabil. Cei cărora acest algoritm le pare prea plin de clişee, prea instituţionalizat, pot încerca rătăcirea liberă printre amintiri. De câte ori întâlneşti una cu un contur suficient de precis, o întrebi politicos: dar dvs. din ce an sunteţi? Nu se ştie dacă primeşti din start un răspuns la fel de politicos şi de clar, aşa că trebuie să fii gata şi pentru aplicarea unor metode complementare: de învăluire (se aduc în joc elemente suplimentare, din afara amintirii propriu-zise), de poziţionare (a, deci tu te-ai întâmplat înainte de..., dar după ce...), de flatare (ce drăguţ, tu eşti aminitirea despre...)
În funcţie de înclinaţii şi caracteristici individuale, se poate ca mai frecvent să se prezinte la apel amintirile de un anumit tip. Mai nasol e cu cele neplăcute, triste, dureroase, jenante, umilitoare, care tind să fie şi printre primele care scot capul din mulţime. Uneori îţi vine să le întorci spatele, să o rupi la fugă, să te răsteşti la ele să tacă dracului din gură, că eşti satul/ă de ele. În final, resemnat/ă, le dai şi lor numere de ordine, fiindcă îţi propui să înşeli pe cât de puţin este posibil într-un asemenea joc de oglinzi.
Fiecare an şi fiecare aminitire trebuie notată. Treptat, spaţiul alb se umple, subiectiv şi oarecum simptomatic. Priveşti şi te miri. Totul e acolo, distribuit pe mâini, picioare, cap şi trunchi, cu mari spaţii albe sau, dimpotrivă, complet acoperite de scris, desene, semne. Habar n-aveai cum navighează mintea ta în propriul ei interior. Acum vezi. Poate simţi, ca mine, cum amintirile din copilărie, desi eterice şi pufoase, se lasă totuşi grele pe picioare, adolescenţa se aşează pe şolduri şi coapse (mda, ştii că de acolo se dă jos cel mai greu!), mâinile captează o bună parte din experienţele de mobilitate (prima dată la...), în vreme ce între inimă, plexul solar şi sex se înşiră amintiri pe care numai o spălare de creier le-ar putea îndepărta. Rămâne capul, umplut doar de semne de întrebare în dreptul vârstei de 33. Harta e gata. E gata?! Nu, un roi întreg de amintiri se ridică, stârnite de manevrele de identificare şi recunoaştere, şi bâzâie iritant. Pe unele le împerechezi cu cele deja trecute pe hârtie, altora, cu toată bunăvoinţa, nu le poţi găsi anul potrivit. Mofluze, unele se potolesc. Altele continuă să lanseze atacuri înţepătoare şi să ceară o soluţie. Poţi încerca să le păcăleşti, să le promiţi zâmbind strâmb că până data viitoare or să primească şi ele un loc propriu în spaţiul biografiei tale. Care data viitoare? Păi am uitat să vă spun, acesta este un exerciţiu din cadrul laboratorului de dramaturgie Scrie despre tine, în care participanţii învaţă să scrie poveşti pornind de la propriile elemente biografice. Iar aceasta a fost prima întâlnire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu