În altă parte

Pe o stradă în centrul unui oraş de provincie - ce caut aici nici nu contează - mă loveşte în moalele capului, mai ceva decât sabia deşertului pe Laurence al Arabiei, senzaţia, aproape de certitudine, că am trecut pe acolo de zeci şi sute de ori. Îmi scutur umerii, nedumerită dacă a fost un deja-vu sau o premoniţie. Târziu, cuprind sentimentul: era frica. Există ceva înspăimântător în oraşele mici, în liniştea lor, în monotonia lor, în cumsecădenia dimineţilor din timpul săptămânii şi a după-amiezelor de weekend. Doar să fii acolo, să le respiri aerul, şi te cuprinde frica. Vă spun, să te plimbi după-amiaza pe o stradă însorită dintr-un oraş ca ăsta, poate să-ţi dea fiori pe şirul spinării, poate să te facă să alergi la gară şi să te urci în primul tren care duce undeva, nu contează unde, atâta vreme cât e în altă parte. Este mai bine însă să nu faci asta, este mai bine să tragi adânc în plămâni aerul ăsta infestat de linişte şi să-ţi continui plimbarea, de preferat în pas monoton, ca să nu faci nota discordantă cu cei din jur. Să priveşti binevoitor oamenii, casele, copacii, câinii, coşurile de gunoi, vitrinele magazinelor de haine, pavelele din trotuar şi să afişezi o atitudine detaşată, pentru că ai înţeles: nu există "în altă parte".