În a doua zi de Crăciun am făcut o vizită în familie. Pe drum, în maşină, mă trezii să întreb care este distanţa dintre Belciug şi Ţigăneşti. Nu mai fusesem cam de multicel şi pluteam într-o supă proustiană în care amintirile vizitelor din copilărie, când mergeam acolo relativ des, apăreau ca nişte tăiţei un pic prea fierţi. Cam 30 de km, răspunde frate-miu. I-auzi! se miră mama, iar când eram mici eu şi Ioana mergeam pe jos la mătuşă-ta. Treceam gârla pe la întâlneală, ieşeam la Borosu, că nu o luam prin Gherghiţa, o tăiam pe islaz până la Curcubeu şi pe urmă prin pădure pe la Balta Doamnei. Ne trezeam în zori şi până la prânz eram la Neluţa, la mănăstire. A, păi aşa cred că scuteaţi cel puţin 10 km, cât ocoleşte drumul prin Potigrafu. Moment de tăcere. Şi ne duceam şi la Călăraşi, cu trenul, să luăm peşte, că aveam permise. Păi ce să căutaţi voi, mama, la Călăraşi? Până ajungeaţi cu peştele în Belciug, se strica. Uite că ne duceam, eu aveam vreo 12 ani, Ioana cu 2 mai mult, dar ne lăsau părinţii să plecăm singure de-acasă, se miră ea din nou. Altă cultură, mama, acum lucrurile fireşti ni se par extraordinare şi invers. Şi-mi vine să-i aduc aminte că-i este frică când plec cu avionul şi că mă verifică prin telefon în ziua întoarcerii; şi că frica ei nu are nici-o raţiune, căci zbor de câteva ori pe an, în vreme ce zilnic drumul meu se intersectează cu cel al milioanelor de maşini din Bucureşti. Dar tac şi zâmbesc ştiind că nu mă vede, căci am ajuns deja. Sărut mâna, tuşică, bine te-am găsit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu