Privatizarea - ză madăr of ol soluşăns

Nu am citit propunerea de lege a sănătăţii de la care s-a pornit tărăşenia asta care îi ţine acum pe toţi ocupaţi: pe câţiva ocupaţi să protesteze, pe restul ocupaţi să comenteze. Ar trebui. Îmi propun să fiu o bună cetăţeană şi să o citesc, când o fi din nou supusă dezbaterilor. Dar am asupra situaţiei o opinie de utilizator. Sau de beneficiar. Sau de client. Sau de cetăţean plătitor de taxe. Sau de pacient, cum vreţi să-i ziceţi. Fiindcă de ani buni cotizez frumuşel la bugetul asigurărilor de sănătate (însumat pe un an, totalul face mai mult decât salariul meu brut pe o lună, deci acolo merge al 13-lea salariu!), dar în ultimii câţiva ani am ales tot mai frecvent să apelez la serviciile private de sănătate. Vorbesc despre clinici şi nu despre spitale, de care am avut şansa să mă feresc până acum.

Aşadar, care sunt avantajele sistemului privat de sănătate? Primul care-mi vine în minte este că sunt mult mai organizaţi. Explicitare prin exemplificare: să zicem că am o problemă de sănătate care ţine, în părerea mea, de dermatologie.

Scenariul servicii de stat: îmi sun medicul de familie, obţin o programare, mă duc la cabinet, constat că programarea este inutilă, oricum trebuie să aştept 2 ore, între timp mă enervez, intru în sfârşit, discutăm, îmi dă o trimitere către un alt serviciu de stat, aflat nu ştiu unde, care nu are telefon, sau nu-l găsesc eu pe net, sau are dar nu răspunde, sau răspunde dar e la registratură şi nu-mi pot da informaţiile de care am nevoie. Deci îmi iau picioarele la spinare şi mă duc acolo să văd cu ochii mei ce scrie pe uşa lu' domn doctor, evident am nimerit pe tura inversă, aşa că trebuie să vin în altă zi, când o să mă postez la uşă şi o să aştept etc.

Scenariul servicii private: găsesc clinica pe net, sun pentru programare, eventual ei mă sună cu o zi înainte pentru reconfirmare, mă duc la consultaţie.

Daaaaaaar, cam aici m-aş opri cu avantajele. A part ca... faptul că am plătit pentru servicii nu m-a scutit nici de aşteptat la uşi (din seria: doamna doctor întârzie...), nici de personal medical sictirit, nici de diagnostice îndoielnice, nici de tratamente scumpe şi dubioase din punct de vedere al eficacităţii şi efectelor secundare. Iar ultima experienţă pe care am avut-o mi se pare şi cea mai relevantă, pentru că aduce un element în plus în atenţie, respectiv serviciile private pe banii statului. De un an şi ceva s-a deschis în Rahova o clinică privată. Şi-au făcut o vreme publicitate cu fluturaşi în cutiile poştale, aşa am aflat de ei. Mi s-a părut o iniţiativă valabilă din punct de vedere social, dar şi de marketing. Şi cei care stau în cartierele mai puţin fancy ale Bucureştiului au nevoie de servicii de sănătate, şi în plus era, este o nişă încă ne-exploatată. Clinica pare să aibă tot ce-i trebuie ca să arate a clinică, ba chiar şi nişte afişe pe pereţi anunţând că nu se primesc plocoane (sic!) Şi ceva în plus care o face să arate a clinică de stat, respectiv o atitudine coooooooomplet sictirită a personalului. Să ne înţelegem: totul este potrivit procedurii, inclusiv sunatul dinainte pentru confirmare. Dar pe ce ton plictisit! Dar cu ce scârbă pe figură eşti întâmpinat la recepţie. Dar cu ce plictiseală în voce te examinează doctorul în cabinetul cel nou, curat şi liniştit. Dar pari că îl deranjezi cu întrebările...

Prima dată nu am priceput, dar a doua oară mi s-a părut că am o înţelegere mai bună a situaţiei. Clinica oferă servicii pe bani, iar preţurile sunt ceva mai joase decât ale clinicilor din centru, dar lucrează şi cu casa de asigurări de sănătate a Bucureştiului, adică oamenii pot beneficia de servicii decontate de stat. Privind sala de aşteptare plină de bătrâni, femei cu copii mici, lume modestă ca venituri, după straie, după port, îmi dau seama că probabil o parte semnificativă din veniturile lor vin de fapt prin decontare de la casa de asigurări. Adică bani pentru care nu trebuie să se bată. Nu trebuie să-şi scarpine clientul după ceafă şi să-l gâdile în urechi: clientul vine oricum şi nu constituie un plătitor direct. În plus, clientul nu pare prea educat, nu vine în haină de blană, nu-şi flutură rolex-ul pe sub nasul doctorului, e un amărât care nu-şi cunoaşte prea bine drepturile şi obligaţiile, e un oarecare care poate fi tratat cu sictirul aferent unui oarecare. E ca la o clinică de stat, la care se adaugă organizarea impusă de managementul privat. O fi mult, o fi puţin, o fi suficient?!

Poate impresia mea e pripită, poate sunt alte lucruri şi mecanisme la mijloc, un caz nu e o regulă, o experienţă nu e un principiu, vreau doar să zic că eu nu văd în ce fel rezultă legătura de aur, platină şi zirconiu presupusă a exista între serviciile medicale private şi calitatea serviciilor medicale. Şi cum va creşte aceasta mai ceva decât vrejul de fasole al lui Jack, prin simplu fapt că banii vor fi direcţionaţi nu către clinicile de stat, ci către cele particulare. Cumva, am impresia că problema se află în altă parte. Simplul fapt că un serviciu este oferit de către un furnizor privat, nu înseamnă că acesta va fi de calitate. Iar în ce priveşte rolul concurenţei între furnizori în creşterea calităţii, care concurenţă, când viaţa clientului ajunge să depindă de furnizor?

În altă parte

Pe o stradă în centrul unui oraş de provincie - ce caut aici nici nu contează - mă loveşte în moalele capului, mai ceva decât sabia deşertului pe Laurence al Arabiei, senzaţia, aproape de certitudine, că am trecut pe acolo de zeci şi sute de ori. Îmi scutur umerii, nedumerită dacă a fost un deja-vu sau o premoniţie. Târziu, cuprind sentimentul: era frica. Există ceva înspăimântător în oraşele mici, în liniştea lor, în monotonia lor, în cumsecădenia dimineţilor din timpul săptămânii şi a după-amiezelor de weekend. Doar să fii acolo, să le respiri aerul, şi te cuprinde frica. Vă spun, să te plimbi după-amiaza pe o stradă însorită dintr-un oraş ca ăsta, poate să-ţi dea fiori pe şirul spinării, poate să te facă să alergi la gară şi să te urci în primul tren care duce undeva, nu contează unde, atâta vreme cât e în altă parte. Este mai bine însă să nu faci asta, este mai bine să tragi adânc în plămâni aerul ăsta infestat de linişte şi să-ţi continui plimbarea, de preferat în pas monoton, ca să nu faci nota discordantă cu cei din jur. Să priveşti binevoitor oamenii, casele, copacii, câinii, coşurile de gunoi, vitrinele magazinelor de haine, pavelele din trotuar şi să afişezi o atitudine detaşată, pentru că ai înţeles: nu există "în altă parte".

Călătorii

În a doua zi de Crăciun am făcut o vizită în familie. Pe drum, în maşină, mă trezii să întreb care este distanţa dintre Belciug şi Ţigăneşti. Nu mai fusesem cam de multicel şi pluteam într-o supă proustiană în care amintirile vizitelor din copilărie, când mergeam acolo relativ des, apăreau ca nişte tăiţei un pic prea fierţi. Cam 30 de km, răspunde frate-miu. I-auzi! se miră mama, iar când eram mici eu şi Ioana mergeam pe jos la mătuşă-ta. Treceam gârla pe la întâlneală, ieşeam la Borosu, că nu o luam prin Gherghiţa, o tăiam pe islaz până la Curcubeu şi pe urmă prin pădure pe la Balta Doamnei. Ne trezeam în zori şi până la prânz eram la Neluţa, la mănăstire. A, păi aşa cred că scuteaţi cel puţin 10 km, cât ocoleşte drumul prin Potigrafu. Moment de tăcere. Şi ne duceam şi la Călăraşi, cu trenul, să luăm peşte, că aveam permise. Păi ce să căutaţi voi, mama, la Călăraşi? Până ajungeaţi cu peştele în Belciug, se strica. Uite că ne duceam, eu aveam vreo 12 ani, Ioana cu 2 mai mult, dar ne lăsau părinţii să plecăm singure de-acasă, se miră ea din nou. Altă cultură, mama, acum lucrurile fireşti ni se par extraordinare şi invers. Şi-mi vine să-i aduc aminte că-i este frică când plec cu avionul şi că mă verifică prin telefon în ziua întoarcerii; şi că frica ei nu are nici-o raţiune, căci zbor de câteva ori pe an, în vreme ce zilnic drumul meu se intersectează cu cel al milioanelor de maşini din Bucureşti. Dar tac şi zâmbesc ştiind că nu mă vede, căci am ajuns deja. Sărut mâna, tuşică, bine te-am găsit!

În loc de concluzie

E vremea urărilor de bine, ceea ce e bine dealtfel. Am primit ceva mai puţine ca în anii trecuţi, probabil mulţi sunt obosiţi şi plictisiţi ca şi mine sau şi-or fi păstrând urările pentru the final countdown. Eu nu am trimis nici-o urare până acum, nici telefoane, nici emailuri, nici sms-uri, că n-am avut stare. Oricum, pe baza a ce am primit, remarc reiterarea expresiei "an fabulos", lucru care din start mi se pare supralicitat. Ba chiar mă cuprinde aşa o teamă că nu mă voi ridica la înălţimea urărilor... brrrr!

Foarte repede vor apărea şi bilanţurile anuale, deja caut strategii pentru a mă pune la adăpost de ele. Şi cum cea mai bună apărare cică e atacul, hai că sar şi eu cu bilantul lui 2011, ca să ştiu că cel puţin de asta am scăpat de pe to do list. :D

Una dintre materiile mele preferate în timpul liceului era fizica, asta fără să fiu deosebit de înzestrată pentru această materie. Dar mă duceam cu plăcere în laboratorul de fizică, un loc de care era mai mult titlul, căci funcţiunile propriu-zise de laborator erau foarte rar puse în valoare. Pe pereţii laboratorului erau prinse, printre altele, nişte panouri cu citate din părinţii fondatori ai fizicii, iar unul dintre ele mi-a rămas întipărit în minte, oarecum ironic. Cu aproximaţie şi fără să reuşesc să-i identific autorul, oricât am googălit subiectul. Să fie Newton, să fie Galilei? Nevermind, ideea generală e cam asta: teoria e un lucru bun, dar nimic nu poate depăşi valoarea unui experiment bine realizat. Sau prost realizat, dacă îţi dai seama că e prost şi în ce fel, îmi zice mintea mea cea de pe urma lui 2011. :)

Cam asta e. A fost un an cu experimente şi experienţe. Despre unele am povestit aici pe blog. La altele am reflectat în particular. Îmi doresc şi altele, mai bine realizate. Sau nu. Chiar contează? Ca să închei cu un citat autentic şi care conţine o notă pozitivă, iaca l-am găsit pe cetăţeanul Richard Buckminster care a zis cam aşa: “There is no such thing as a failed experiment, only experiments with unexpected outcomes”. Şi eu zic la fel. La mulţi ani! :)

De ziua naţională

Acum ceva ani eram la Cluj într-o şcoală de vară internaţională, primul meu contact mai concret cu străinii, un grup de vreo 30 de studenţi de prin mai multe ţări europene decât îmi pot eu aminti acum. Mi-a rămas însă în amintire un suedez, genul băiatul-care-le-dă-pe-toate-fetele-pe-spate-instant-de-bine-ce-arată-şi-ce-fumuşel-este. Adică şi pe mine :). Intelectuală cum mă ştiţi, ce să fac altceva, dacă nu să-mi pun un tricou mulat, nişte pantaloni scurţi şi să mă apuc să fac conversaţie, de dorit cât mai inteligentă şi în care să împărtăşim reciproc din istoria şi cultura ţărilor noastre (sic!) Maaaaare greşeală, dat fiind că frumuşelul avea un superb păr buclat şi un zâmbet fermecător, dar când dădea peste o idee, nu ştia ce să facă cu ea, iar dacă întâlnea două idei în acelaşi timp, intra în panică. Iar la întrebarea, care naiba ştie de unde aterizase, ce anume semnifică ziua naţională a Suediei, s-a uitat la mine stupefiat, de parcă îl întrebasem care este formula pentru calculul logaritmic al ecuaţiilor exponenţiale dintr-un interval cu numere ireale... Eh, aveam 20 de ani, puţine întrebări păreau într-adevăr relevante şi nici de răspunsuri nu ne păsa prea mult...

Care ar fi oare reacţiile concetăţenilor mei, confruntaţi cu întrebarea similară? Avem parade, avem discursuri, festivisme, lacrimi, flori, lamentaţii, multe lamentaţii despre cum vai! imaginea ţărişoarei în lume (trăiască Caragiale!) este pătată de către cetăţeni români cărora alţi cetăţeni români le-ar retrage bucuroşi, dacă ar putea, dreptul de cetăţenie, chemări mobilizatoare şi apeluri la trezirea mândriei naţionale în care se menţionează "valorile autentice româneşti", asezonate cu naţionalisme şi xenofobii cu diferite grade de intensitate, avem abordarea urban-chic "unde ieşim de ziua naţională" şi una peste alta, toată lumea ştie că de ziua naţională nu se munceşte! Ne lipsesc câteva lucruri, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. De exemplu, instituţiile culturale care să conceapă şi să promoveze un discurs coerent, cuprinzător şi plurivalent cu privire la istoria acestei ţări. În curând vom sărbători 10 ani de când Muzeul Naţional de Istorie a României nu are expoziţie permanentă. Dacă doriţi să vă învăţaţi copilul despre cei 2000 de ani şi mai bine de istorie a acestor locuri sau dacă vreţi să vă lămuriţi oaspetele străin cu privire la ţara în care a sosit, MNIR vă oferă două lucruri: nişte copii în gips ale Coloanei lui Traian şi Tezaurul naţional, compus din cele câteva obiecte preţioase pe care întâmplarea fericită face ca statul român să le mai aibă încă. Pentru restul, ask google...

Împăratul este gol, către cine să privim? Astă-vară am vizitat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, instituţie înfiinţată la 1878 de către nişte oameni care la momentul respectiv şi-au dat seama că se pierde patrimoniu preţios şi trebuie făcut ceva. Muzeul era în refacere, supriza plăcută fiind programul de vizitare "de sezon", zilnic de la 8 dimineaţa la 8 seara. Se putea vedea parterul renovat, unde se găseşte Tezaurul de statui de la Tomis şi fabulosul şarpe Glykon, ascuns cam după uşă, ce-i drept. Etajul întâi, parţial refăcut, dedicat istoriei vechi şi medievale a Dobrogei, era un amestec din ce rămăsese din vechea expoziţie, căreia i se împrospătase pluşul din vitrinele stil anii 70, şi zugrăveală a la Dorel, în care pereţii proaspăt văruiţi şi ulterior împuşcaţi rămân cu găurile, că doar o să se mai facă renovare şi peste 20 de ani. Etajul 2 - istoria modernă - era un haos total, în care praful domnea peste săli de expoziţie parţial desfăcute şi pereţi mâncaţi de igrasie. Stare de fapt şi discurs în acelaşi timp, discursul naţiunii despre sine...

Ce programe şi propuneri avem din partea instituţiilor-etalon? Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei: expoziţia permanentă şi tezaurul - închise pe perioadă nedeterminată. Muzeul de Istorie a Moldovei: închis până la finalizarea proiectului de refacere a Palatului Culturii din Iaşi, unde îşi are sediul. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva: cu patrimoniul în pungi şi lăzi, aşteptând bani pentru expunere. Sibiul ce mai iese cu obrazul curat, ca gazdă a Capitalei Culturale Europene 2007 o parte dintre muzeele de acolo au beneficiat de investiţii care le-au schimbat faţa. Muzeul Brukenthal a fost recent protagonistul a două evenimente ce au avut loc simultan: intrarea în reţeaua The Best in Heritage Excellence Club şi protestul angajaţilor faţă de reducerea numărului acestora la limita posibilităţilor de funcţionare şi faţă de nivelul salariilor.

Se anunţă restructurări în sistemul public în 2012: câţi dintre cei concediaţi vor fi dintre angajaţii muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor de cultură în genere? Este nevoie de ele, dealtfel? Şi cetăţenii se întreabă, inocenţi, pentru ce trebuie atâţia muzeografi sau ce fac atâţia bibliotecari într-o bibliotecă. Mai bine fără. Să vină străinii să facă turism cultural la noi, că ştim noi ce să le arătăm. Iar cultura, educaţia şi valorile autentic româneşti - aici fiecare e cu lista lui de definiţii! - nu au nevoie de instituţii care să le dezvolte, discursurile auto-suficiente le ţin locul cu succes. Dovadă: dacă s-ar închide într-o zi toate instituţiile culturale sau dacă angajaţii lor ar intra cu toţii în grevă, ce s-ar întâmpla? Probabil nimic, o să răspundeţi. Şi probabil aveţi dreptate.

Dar ca să nu devenim trişti chiar în această zi în care avem liber şi nu se munceşte, mai bine spuneţi: unde aţi ieşit de ziua naţională? Aţi fost la muzeu?

Astenii de toamna

a....u: ma simt alienata
a....u: viata asta ma alieneaza
th....l: zau? de ce?
th....l: incep sa-ti creasca creste si colti?
a....u: structural, viata asta e alienanta
th....l: serioossss?
a....u: obligatii, program, reactii pre-formatate
a....u: i can takethis shit anymore
a....u: can't
th....l: in ultimii cel putin 10 ani am uitat cultura geenrala si nu am pus nimic in loc
a....u: pana si cultura devine tot ceva ce se intampla cu si dupa program
th....l: iti convine iesirea din aceasta societate?
a....u: asta e doar o utopie escapista: nu exista iesire din societate
a....u: exista iesire din umanitate, dar ne dorim asta?
th....l: am ajuns de multi ani sa predic pragmatismul, programaticul si etc
a....u: asta e structura vietilor noastre: pragmatica si programatica
th....l: mai am ceva libertate undeva in mintea mea. fara program, unde sar si fac lucruri nebunesti
th....l: adica nu nebunesti
a....u: de-asta si pare asa lipsita de perspectiva: te uiti in zare si ce vezi? mai mult de pus in agenda!!!!!!!
th....l: normale, omenesti
a....u: nimic de scos, numai de pus, ca un computer caruia i se face periodic upgrade si nu are alta solutie decat sa functioneze la parametrii ridicati
th....l: cel mai mult traiesc atunci cind merg de la si spre casa
th....l: acele 20 30 de minute sint ale mele. fara program
a....u: da, sa traim inter-spatial si inter-temporal
th....l: aproape ca simt obloanele obligatiilor cind se coboara peste minte
a....u: caci nimic altceva nu ne apartine
th....l: rar mai refulez in poezie
th....l: de foarte multe ori invidiez pe cei care nu au program decit o parte din viata lor
a....u: care-s aia?
th....l: tu.
th....l: eu am program strict 95% din timp
a....u: zau?
th....l: da.
a....u: te inseli, pentru ca este programul real si programul programat
a....u: ceea ce este si cel spre care te/ma indrept/i
th....l: ce ai facut neprogramt in weekend?
a....u: am profitat de programul facut de altcineva
th....l: de cite ori te trezesti simbata/duminica atunci cind iti vine?
a....u: adica am fost cu camelia la vulcanii noroiosi
a....u: de cate ori pot
th....l: eiiii, iaca lux sa te ridici din pat cind iti vine
a....u: da, stiu foarte bine ce vrei sa zici
a....u: ce vreau eu sa zic este insa ca asta nu ma opreste sa vreau casa, masina si familie, chiar daca stiu ca asa ceva ar insemna program 120% din timp
a....u: it's a mouse trap
th....l: aaaaa, pai esti fiinta constienta
th....l: am intilnit oameni care au iesit din societate, dar tot isi doreau ceva
th....l: ceva mai mult
th....l: ti-am povestit povestile unor homelessi?
th....l: aflate de mine de la sursa
th....l: aceia sint oameni pe care ii invidiez.
th....l: pentru curajul lor nuu pentru modul inuman in care traiesc
a....u: am precizat deja: eu nu-mi doresc sa ies din societate, e o alegere intre alternative care nu dau niciuna cu +
th....l: eu imii doream si imi doresc o casa pe pamint nu una la bloc. nu-mi doresc masina, nu vreau sa maninc caviar si stau la 4*
th....l: imi doresc doar timp sa ma bucur cu si de copii mei, cu si cu prietenii
a....u: nu e nevoie sa sbliniezi modestia dorintelor, orice dorinta isi masoara inaltimea in raport cu posibilitatile reale
th....l: aaaaa nu asta subliniez. daca chiar as vrea as avea mii de euro pe luna, dar as fi sclavul lor
a....u: oricum esti sclav, iarta-mi lipsa de tact
th....l: aaaaa si asta e adevarat, doar ca snt mai putin sclav decit altii. ma enerveaza ca sint sclav fara sa merite
a....u: sclavia moderna, asezonata cu drepturi sociale si politice, dar la fel de apasatoare
a....u: care o fi cazul in care sa merite?
th....l: pentru mine ar fi meritat daca sclavia fata de bani/credit ar fi avut in schimb o casa pe pamint nu un cavou intr-un porumbar
th....l: ce-ai avea nevoie ca sa nu mai fii alienata?
th....l: aaa, sa vezi alienare la care sint supusi copii mei si ai altora. mai rau decit am trait eu
th....l: si altii ca mine
th....l: mai nou in scoala romaneasca copii primesc nota i daca scriu/stiu mai mult decit in manual
a....u: nota i?
th....l: adica 3-4
a....u: dar pe coji de nuca nu sunt pusi?
th....l: nu. se respecta drepturile si demnitatea copilului
a....u: in limitele mintilor standard
th....l: theodor a luat i la istorie fiindca a scris prea putine rinduri!!!!
th....l: invatatoarea nu a citit ce a scris copilul
th....l: nu conteaza daca scrie cu k si tz sau sh
a....u: ca sa fiu mai putin alienata ar trebui sa am conditiile obiective si subiective ca in acele zile in care simt ca asta e un rahat pe care nu-l pot duce, sa ma port in consecinta: sa dau la o parte tot si sa raman numai cu ce ma intereseaza
a....u: eventual cu nimic
th....l: hmmmmm
th....l: nu-mi pot permite luxul sa spun fa-o!
a....u: voila!
a....u: despre asta e vorba: tu nu poti sa mi-o zici mie, asa cum nici eu nu pot sa mi-o zic mie
th....l: eu mi-o mai zic din cind in cind
th....l: dar nu am atita tupeu sa-ti spun si tie
a....u: ti-o zici, dar ce faci?
th....l: lasa-ma ca tocmai ma fute la creieri stefanoo ca a inchis raportul pe diseminare fara date de la mine
th....l: sa ma pish pe el de proiect
th....l: cind plm sa fac rahatul ala in pizdele mamii ei de treaba
a....u: cercul futerilor reciproce si inutile pt mize care nu exista
a....u: dar nu putem spune stop joc acestor rahaturi
a....u: ma macina prea tare pesimismul ca sa am succes social
a....u: si implicit si alte feluri de succs
a....u: succes

De Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

Trec pentru a patra zi consecutiv de-a lungul cozii ce ocupă întreaga lăţime a trotuarului şi merge înfăşurată în jurul dealului Mitropoliei, până departe pe strada 11 Iunie. Încerc în trecere să-i ghicesc capătul, dar nu am cum. Pentru cei nefamiliarizaţi cu Bucureştiul, asta înseamnă cam lungimea a două staţii de tramvai. Motivul nu-l ştiu exact, cred, bănuiesc că sunt ceva moaşte la mijloc. În jur, micul comerţ adaptat momentului: florărese de ocazie care şi-au jumulit grădinile şi acum vând bucheţele de tufănele la 1 leu bucata, ilice, bundiţe şi şosete (mă amuz într-una din dimineţi să-mi imaginez o colecţie haute couture formată în întregime din pulovere de lână tricotate de mână de mămăicile astea de la ţara), târgul de obiecte bisericeşti din parcul Unirii, chioşcurile cu de toate care acum au vânzări record de cafele şi napolitane. Cobor din tramvai şi aerul vuieşte de cântările bisericeşti difuzate prin megafoane. Am un flashback: chemările muezinilor în prospeţimea unei dimineţi de vară, deasupra Antaliei. Mă strecor cu greu prin mulţimea celor care merg să se aşeze la coadă, printre tarabe şi maşini. Respir uşurată când intru în coloana alertă a celor care se îndreaptă grăbiţi spre birou sau alte obligaţii.