duminică, 29 mai 2011

Îmbătrânesc. Şi-i... bine?!

Nu vă grăbiţi să credeţi că am dat în depresie, ştiu că bătrâneţea şi îmbătrânirea sunt considerate în genere nişte subiecte triste, mai bine de ocolit, decât de discutat, şi în orice caz de amânat. Dar azi dădu subiectul ăsta peste mine, şi cum nu eu aleg despre ce subiecte să scriu, ci ele aleg să intre pe blog (sic!), na, acum trebuie să scriu despre îmbătrânire.

De unde mi se trage? În niciun caz de la înmulţirea ridurilor, ridurile sunt frumoase şi dau expresie (iac-aşa!) Nici de la faptul că mai nou îmi vine să plec din club la ora la care alţii abia se gândesc să vină. Nici de la... nici de la..., ci de la... un film cu adolescenţi. Da, asta a fost: am văzut un film cu adolescenţi şi m-am emoţionat. Mai rău, m-am înduioşat, ca o babă. Un film cu adolescenţi ce dansează, ce clişeu, o să spuneţi. True, doar că adolescenţii dansează în montarea spectacolului Kontakthof al Pinei Bausch, iar cu această ocazie sunt iniţiaţi în dansul modern. Uitaţi aici trailerul, ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc.

Ce anume emoţionează în povestea puştoaicelor/puştanilor care sub îndrumarea celor două asistente ale Pinei Bausch încearcă să înţeleagă spectacolul şi rolurile pe care trebuie să le pună în scenă? Un spectacol despre dragoste, emoţie, comunicare, relaţii, moarte. Lipsa lor de experienţă este înduioşătoare. Absenţa resurselor în a exprima emoţii şi stări complexe despre nişte lucruri pe care nu le-au trăit sau le-au trăit în prea mică măsură. Goliciunea şi mimetismul interpretărilor, pe alocuri. Una dintre protagoniste asta şi spune, că sunt momente în care mimează, fiindcă nu poate interpreta cu adevărat. Străduinţa lor de a trece dincolo de ceea ce nu au trăit încă şi bucuria/mirarea de a descoperi ceva ce poate exista. În interviurile luate mulţi dintre ei spun că nu au fost niciodată îndrăgostiţi, că nu ştiu ce este dragostea, alta decât cea a părinţilor, că au o prietenă, da, dar nu a mângâiat-o niciodată aşa tandru cum face în spectacol, că singurele repere legate de exprimarea afecţiunii sunt date de mamă şi cele două pisici. Pe scurt, m-a mişcat tocmai ce mi se părea că lipseşte, emoţia lor venită mai mult din anticipare... Semn clar de îmbătrânire din partea mea :)

M-am întrebat de ce au ales autorii să facă acest film şi nu celălalt film. Fiindcă a existat o a doua punere în scenă a aceluiaşi spectacol, de fapt prima în ordine cronologică, având drept protagonişti femei şi bărbaţi cu vârsta de peste 65 de ani. Cred că mi-ar fi făcut mai multă plăcere să văd un documentar despre realizarea acelui spectacol. Aş fi vrut să aud ce au de spus despre emoţii, moarte, dragoste şi relaţii nişte oameni care au şi trecut prin toate acele lucruri. Asta fiindcă în mod clar şi hotărât, experienţa mi se pare mai sexy decât anticiparea. Iar dacă între timp mai şi îmbătrânesc, ei bine... e bine!

vineri, 20 mai 2011

Îmi vine să mă urc pe pereţi

Da, mai nou asta îmi vine să fac. De fapt, asta am şi făcut: m-am dus şi m-am urcat pe un perete de 11 metri. :)

Curioşi? Păi a fost prima mea experienţă de escaladă (încântare totală: zâmbete, floricele, pupici, zâmbete din nou). Asta e din seria lucrurilor pe care le fac fără să-mi propun. Adică nu, nu visam de mic copil să fac escaladă, ba chiar tout au contraire, dacă mă gândesc la unele întâmplări. Nu mi-am dat nici listă de challenge-uri cu lucruri pe care e musai să le fac, că nu mi se părea că-i musai să fac escaladă. Dar uite că o făcui, iar dacă tot o făcui, să vă şi spun cum fuse. Şi gata, pofta mea de perfect simplu a fost potolită, vobesc normal în continuare. :D

Mai întâi, câteva idei general valabile.

Lecţia numărul unu: escalada nu se face în braţe, contrar aşteptărilor, ci în picioare. Asta dacă nu vrei să ai o febră musculară monstruoasă a antebraţelor şi să-ţi apară aşa numitele braţe de Popey. Cum a fost prima experienţă, e de la sine înţeles că acum am braţe de marinar, hihi!

Lecţia numărul doi: mişcarea are loc prin întinderea braţelor la maxim, altfel laşi prea multă greutate în ele şi ajungi la cazul de mai sus.

Lecţia numărul trei: baza de susţinere o constituie picioarele, mai precis vârfurile, pe care trebuie să vă împingeţi. Dacă nu vă folosiţi cum trebuie picioarele, e prea multă tensiune şi efort în braţe şi ajungeţi cum am spus mai sus. :)

Lecţia numărul patru: respiră!

Prima căţărare am făcut-o ca din puşcă, de teamă că dacă stau prea mult pe gânduri, mă apucă panica. Oricum m-a apucat în momentul în care a trebuit să mă dau jos. Coborârea a fost o combinaţie bizară de des-căţărare şi lovit de perete. Am pe unul din genunchi o mândreţe de vânătaie umflată, ca un ou de porumbel pe cale să devină de prepeliţă. Trece până data viitoare :D

La a doua căţărare am învăţat ce înseamnă să mai şi gândeşti un pic ce faci, adică să-ţi alegi prizele, să-ţi alegi mişcările şi să foloseşti braţele mai puţin pentru tracţiune. Am ajuns până sus, victorie!

La a treia căţărare am văzut ce înseamnă să porneşti cu energia psihică necorespunzătoare. Încă de la primii 2 metri de căţărare mă încolţise ideea că ce mare chestie dacă alunec, că oricum am coardă de siguranţă, abia văd cum vine asta. Evident, nu am reuşit să urc până sus şi am căzut în coardă.

Nici ultima căţărare nu am reuşit să o fac până sus, dar în schimb mi-a reuşit, în sfârşit, coborârea: ca la carte, mişcări line, legănate, împins cu picioarele în perete, lăsat în coardă încă un metru-doi, era mişto, ştiam că e mişto, eram mândră de mine, what a feeling!

Cică ce-i mai rău abia acum urmează, fiindcă febra musculară se simte la maxim peste 2-3 zile. Deocamdată pot spune că am febră musculară la degete şi după cum se prezintă lucrurile, mâine e posibil să mă lase de tot mâinile şi braţele. Iar asta sună ca un pretext mult prea bun ca să nu mişc un pai, că doar e weekend :D

luni, 9 mai 2011

Colecţia de proaste practici

Nu-mi propusesem să insist pe tema cunoaşterii şi promovării patrimoniului cultural românesc, dar iată că subiectele mă caută ele pe mine mai mult decât le caut eu pe ele. Recent am fost în vizită la un mic muzeu din Bucureşti, nu spui care, fiindcă nu vreau să ajungeţi să priviţi locul respectiv din prisma a ce voi povesti eu. E o casă-muzeu foarte frumoasă, cu lucruri valoroase. Era vorba de o vizită de grup, o aranjasem dinainte, telefoane, mailuri de confirmare, totul părea ok. Ajungem acolo la ora anunţată, cioc-cioc, da, apare gazda, bună ziua, bună ziua, dar un coordonator aveţi, sigur, eu sunt persoana, şi încep urletele. !!!!!!!!! Exact! Vreme de cinci minute mi-a fost dat să aud, în faţa grupului pe care îl însoţeam, ce gest impardonabil comisesem, căăăăăăci, potrivit urlătorului, ar fi trebuit să ajungem cu o oră mai devreme, ceea ce era îngrozitor, inacceptabil, îi rănea structura lui interioară formată potrivit spiritului german, în vreme ce eu, plutind în plin balcanism şi ajungând cu o oră mai târziu decât ora la care ne aştepta, mă uitam la el uluită, stupefiată şi blocată la nivel de reacţii. Cum eram acolo în calitatea anunţată de conducător de grup, am rezistat pornirii de a face stânga împrejur şi a ieşi pe uşă în acel moment. Cum s-a derulat restul vizitei? Păi cu un val de informaţie (+), livrată fără un fir coerent al discursului (-), asta în ciuda mult clamatului spirit german al gazdei, în care permanent ni se bătea obrazul pentru lipsa noastră de cultură, respectiv nu citisem cele 2000 de volume obligatorii oricui voia să pătrundă în acest panteon cultural (aici pun vreo 20 de minusuri). Şi mă opresc aici şi nici nu aş fi spus această poveste daaaacăăă...

Dacă azi dimineaţă nu aveam drum la un alt muzeu bucureştean, unde trebuia să mă întâlnesc cu cineva de la relaţii cu publicul (sic!) pentru a programa, aţi ghicit, o vizită de grup. Întâlnirea era aranjată, mailuri, telefoane în prealabil, ştiam deja că nu o să fie ok (haha!). Intru, spun că o caut pe cutariţa, paznicul zice că nu-i în birou, dar o sa vină şi-mi zice el. Apare cutariţa, buna ziua (eu), cine sunteţi (ea), păi sunt... (eu), a, da, intraţi (ea). Şi intrăm în birou, unde ea se tolăneşte la biroul ei şi-mi zice da, vă ascult, iar eu arunc o privire în jur, nu văd niciun scaun şi-mi dau seama că nu are nicio intenţie să mă invite să iau loc, aşa că stau în picioare cu ghiozdanul în spate, geanta pe umăr, umbrela în mână şi haina udă de ploaie pe mine, ca o şcolăriţă care a venit să ceară învoire la doamna directoare, nehotarâtă ce reacţie să am, atât mi se părea de incredibil acest comportament. Până la urmă rostesc cuvintele pe care trebuia să le rostesc, fără detalii, ea spune cuvintele pe care putea să le rostească, treburile sunt aranjate. Şi plec de-acolo oscilând între enervare şi amuzament, la cât de suprarealist a fost momentul, dar în definitiv este luni dimineaţa, e mai bine să nu.

Ce se poate face cu aceşti oameni, pentru care nici măcar bunul simţ nu mai funcţionează? Căci eu încep să am fantezii legate de programe de re-educare forţată, zău, şi mă ofer să fiu şi şefă de lagăr!

joi, 5 mai 2011

Un efort de imaginaţie

Astăzi mi s-a propus să fac următorul efort de imaginaţie: se ia un bărbat afgan, posibil taliban-terorist, căci este (sur)prins întrun context dubios, omorând în deşert nişte soldaţi ai unchiului Sam. Se leagă, se bate, se torturează, se ţine în puşcărie, se urcă în avion, se coboară într-o ţară în care este iarnă cu viscol şi zăpadă şi i se dă ocazia să evadeze. După care se urmăreşte cu trupele speciale şi câini pe munte, prin ger cumplit şi zăpadă. Ei, acum efortul de imaginaţie care se cere este să ne dăm seama ce este în mintea acelui om. Interesting? Credeţi că vă puteţi conecta la situaţie, că puteţi empatiza cu personajul? Credeţi că puteţi igorna faptul că e un posibil, de fapt foarte probabil, terorist şi că-l puteţi vedea ca pe un om la rândul lui terorizat? Staţi că asta nu-i tot: bărbatul nu vorbeşte, nu e prea clar nici dacă aude, iar pe parcursul dramaticei urmăriri ucide trei persoane nevinovate, doar ca să supravieţuiască. E posibil să vă imaginaţi ce este în mintea lui? Căci mie nu prea imi este.

Dar ca să lămuresc situaţia, este vorba despre filmul Essential killing al regizorului Jerzy Skolimowski. Un film în care Mohammed, personajul principal, nu scoate absolut nicio vorbă. Un om despre care filmul nu ne spune mai mult decât că are o nevastă, un copil şi ascultă de perceptele religioase islamice. Şi când e la el în Afganistan ucide soldaţi occidentali. Iar când e în ţara iernii, ucide pe cine îi stă în calea spre libertate. Un film care poate fi interpretat politic, dar nu o voi face, criticat din punct de vedere estetic, dar nu ma interesează, şi chiar cu totul desfiinţat ca şi concept. Dar nu asta e ideea.

De fapt, exerciţiul cerut este unul foarte simplu: the reverse angle of the story. Am putea să luăm un soldat occidental, să-l purtăm prin deşertul fierbinte şi uscat, să ne aducem aminte de nevasta lui cea blondă şi copilul cu ochi albaştri, să-l vedem ucigând din datorie şi necesitate nişte afgani sau arabi sau alte neamuri de prin zona caucaz - asia - orientul mijlociu. Şi să empatizăm cu eroul în lupta lui pentru supravieţuire, în efortul lui de a se întoarce acasă. Relativ simplu, nu? Eh, să facem exerciţiul şi invers. Vă rog, nu săriţi cu "dar aici este vorba de un terorist, un taliban, un criminal". Da, este. Dar să facem acest efort de a încerca să ne imaginăm ce e în mintea acestui om. Poate nu vom reuşi să fim nici măcar pe-aproape, dar cred că efortul în sine merită făcut. Pentru mintea noastră.

P.S. Filmul îl puteţi vedea în cadrul Festivalului Filmului European. Vincent Gallo face un rol cu o tensiune uimitoare, reuşind să ţină un film de 80 de minute în care nu deschide gura, cel puţin nu ca să spună ceva. Şi o mai puteţi vedea întro apariţie scurtă şi pe Emmanuelle Seigner, asta dacă vă întrebaţi cum arată Rebecca din Luni de fiere după 20 de ani...

miercuri, 4 mai 2011

Vă place Bărbatul adevărat?

Nu răspundeţi, este o întrebare capcană! :)))))) Să vă povestesc: cum mă dădeam eu pe net din site în blog şi din blog în site, nu am putut să nu remarc titlul acestei blog neaoş românesc cu nume englezesc, adicătelea Bărbatul adevărat! Un blog de unde doamnelor, de fapt, nu, numai domnilor, puteţi învăţa cum să deveniţi bărbaţi, şi nu de orice fel, ci din cei adevăraţi! miam-miam! După cum puteţi bănui, într-o primă fază am crezut că mor de râs. După care m-am scărpinat în barbă, gest pe care cunoscătorii într-ale non-verbalului l-ar interpreta probabil drept semn de ezitare şi nehotărâre, şi am zis să le dau totuşi oamenilor, pardon, acestor bărbaţi adevăraţi, o şansă. Cum eu sunt pro-învăţare, poate o fi şi aici ceva de învăţat.

Aşadar, despre ce e vorba? În stilul comediilor hollywoodiene, e vorba de o gaşcă de gigs and nerds (ei se prezintă drept ingineri) care s-au hotarât să devină oameni cu succes într-ale femeilor. Şi au reuşit! Sau asta spun ei. Şi acum vor să le spună şi altora. Şi le spun, ba le ţin şi workshop-uri şi mai organizează chiar şi tabere. Astfel, cei care vor să intre în "comunitatea de seducţie", pot veni la un seminar susţinut de un MPUA - Master Pick Up Artist, care îi va iniţia în "metoda directă şi naturală de abordare a femeilor". Sau pot apela la consultanţă unu la unu, în care bărbaţii adevăraţi care îi ghidează îi vor ajuta să folosească elemente de bază - bodylanguage, starea interioară, postura, tonalitate, aspect fizic, dar şi avansate, adică patternuri NLP, dinamică de grup şi subtilităţi de limbaj - toate pentru un scop simplu şi clar: să agaţe femei. Se lucrează ştiinţific, după cum vă puteţi da seama.

Cam în acest punct hazul s-a transformat în necaz, mă rog, cam mult spus, dar m-am întristat un pic. Cât efort pentru nimic! Băieţii aştia au studiat şi studiază tone de cărţi de tot felul - psihologie, NLP, coaching, spiritualitate şi ce-or mai fi studiind ei -, au urmat şi cursuri şi programe de formare, dar nu le foloseşte la nimic. Te doare creierul, maică! cum ar spune o mătuşă de-a mea, femeie bătrână. Evident, dacă îl ai...

Nu mai insist asupra subiectului, închei cu enumerarea obiectivelor de învăţare ale acestor programe de învăţare atât de speciale, cuvintele le aparţin în totalitate bărbaţilor adevăraţi:
"Cum sa-ti imbunatatesti aspectul exterior si sa-ti alegi haine potrivite pentru a castiga inca de la prima impresie
Cum sa abordezi confident fete in asa fel incat sa te vada ca pe un barbat sexy si atractiv
Cum sa ai o prezenta magnetica astfel incat femeile te vor distinge imediat
Exercitii de dezvoltare a masculinitatii tale naturale incat sa nu mai stai pe ganduri si sa treci la actiune in mod automat
Despre limbajul trupului, cum sa fii confortabil in jurul femeilor astfel incat creezi atractie fara sa depui efort
Descoperi si definesti ce iti trebuie pentru a actiona cu integritate si a te simti bine in pielea ta
Formarea propriului tau stil in seductie si renuntarea la masca sociala pe care toti o poarta cand interactioneaza cu o femeie frumoasa.
Dinamica intimitatii si cum iti poate influenta viata, de la gasirea unui partener pana la aprofundarea relatiei curente".

Am însă o nelămurire: oare bărbaţii adevăraţi or fi agăţând numai femei adevărate?! Eu sper că da, că n-aş vrea să fiu inoportunată.